Herculane…paveldaniştilor…episodul I

Era cât pe ce să nu ajungem. Nu am făcut rezervări din timp şi cei de la Dacos nu ne lăsau să stăm pe culoar. Am plecat cu ei până la sala Olimpia. Eiii, mă gândisem eu să apelez la soluţiile extreme şi l-am anunţat pe Sf. Iosif (cel Nou de la Partoş) şi cum suntem prieteni buni ne-a ajutat.

Pe autocar a fost bine. Aproape interesant aş spune. Mă prinsesem cu Alex Colţan în discuţii despre tinerii scriitori, cenacluri şi stafuri de genul ăsta până la un momentdat când a dat-o el în filosofie, eu în teologie. Din când în când oamenii din jurul nostru întorceau capul să ne studieze. Abia mai târziu, când am dat de o oglindă, mi s-a părut amuzant. Aveam nişte cercei mari şi portocalii din ceramică şi o mutră nu tocmai teologică. Mă gândeam ce impresii poate lăsa o femeie când vorbeşte despre treptele apofatismului clătinând nervos doi cercei imenşi. Oricum, cu cercei sau fără, până la Herculane reuşiserăm să ne construim un grup de ocazie.

Acolo am săltat pe prima terasă şi ne-am afundat în bazinul cu apă rece lăsând poezia şi proza pe mal, lângă geanta cu obiecte personale. Privirile noastre se amestecau printre ruinele Băilor Herculane. De la piscină

puteam vedea acoperişurile noi şi roşii ale pensiunilor. Construcţii moderne cu titluri stupide (Charisma, de exemplu) înţepau între bârnele putrede clădirile vechi, istorice, ale Băilor. Traian nu mai e decât un morman de moloz cu arbuşti crescuţi prin crăpăturile balcoanelor.

Copacul mamut este însă încă puternic şi hotărât să trăiască. Pentru că îşi ia singur apa din pământ şi nu are picturi murale. El nu aşteaptă măcinat să se trezească cineva şi să spună: ar trebui nişte fonduri. El răzbate peste praf şi ruine ca ţara Licurici în opera poetului Sabin Opreanu.

Poate fi bine la Herculane. Poate fi foarte bine la Herculane. Oamenii pe care i-am intalnit au fost deosebiţi. Întâlnirea cu poetul locului – dacă pot spune aşa – a fost o pagină din istoria vie a literaturii române, însă nu pot trece peste o istorie care murea între ierburi şi igrasie. Nu pot zâmbi tuturor când lângă mine vechiul Herculane agonizează în ţipete surde sub despotismul urâţeniei şi platitudinii al unui nou Herculane care creşte ca o ciupercă uriaşă absorbind seva unei staţiuni cândva atât de expreive pentru numele şi renumele ei.