Înainte de Paşte, pe 23 martie, avem parte de o altă seară interesantă. Vorbim despre ciclul poematic al lui Aleksandar Stoicovici şi despre prozele Octaviei Sandu.
Aleksandar, începe Eugen Bunaru, vine să confirme, parcă, seriozitatea scriitorilor de naţionalitate sârbă. Poeziile sale configurează un topos bizar, cu motive şi reminiscenţe arhaic- voiculesciene şi mărturisesc o aplecare discretă spre religios şi fantastic. Textele lungi, ce pornesc dintr-un mic story, dar şi cele scurte, picturale, se devoalează printr-o serie de imagini frumoase, cu efect metafizic şi expresii ce transmit substanţă şi carnalitate. Mai trebuie lucrat, însă, asupra surplusului lexical, caracterului descriptiv, trebuie inhibată tentaţia filosofării sau şterse unele formule perimate.
Octavia ne-a adus două texte. În primul dintre ele – „Aşteptarea”, în care descrie o anumită stare angoasantă, ea reuşeşte să îşi gradeze bine tensiunea şi face trimiteri spre fabulos şi halucinant. În schimb, dialogurile par să cadă în artificial. A doua proză face o mai bună intrare în oniric, iar duritatea ei, apăsată, pare autentică. Ar fi indicată, totuşi, eliminarea zgurii textuale, şterse unele repetiţii, iar brutalităţile lingvistice ar trebui controlate mai strâns.
Bogdan Cazacu remarcă în poezie o mare capacitate de potenţare sinestezică. Uneori, imaginile frumoase par să îşi sporească densitatea, să se îngreuneze de concret. Într-adevăr, versurile citite par să mizeze pe legendar şi arhaic şi nutresc tendinţă epică. În schimb, în „Aşteptarea” avem de-a face cu o amânare a epicului şi cu reticenţa faţă de patetic, care se camuflează prin asprimi de limbaj. Din prima parte a prozei ar trebui reconsiderate secvenţele introspective şi s-ar mai putea tăia din precizări.
Lui Beatrice Serediuc îi place poezia, în afară de cea epică şi ultima, ce tinde spre clişeu. Aleksandar îşi creează un univers cotidian-arhaic ce abundă în imagini vizuale foarte reuşite. Proza curge bine şi în prima dintre ele atrage atenţia ticul verbal al unui personaj.
Şi lui Ionel Ţârc îi plac versurile, cu excepţia unuia. „Aşteptarea”, deşi sugerează foarte bine nerăbdarea, pare să alunece spre reportaj. Din al doilea text, ce conţine o anumită doză de gratuit, introducerea ar putea fi scurtată.
Raluca Sandu apreciază poezia ca fiind foarte frumoasă şi subliniază unele neglijenţe din proză.
Tânăra Dragana Andreici este de părere că poemele aduse sunt foarte muzicale, au o tematică închegată, speculează foarte bine vizualul şi auditivul. Proza pare să mizeze pe horror.
Poetul Aleksandar Stoicovici are un punct de vedere asupra textelor Octaviei şi anume că primul dintre ele este foarte vizual, utilizează dialoguri credibile şi o bună, tăioasă, trecere între planuri. Al doilea, însă, este prea static şi riscă să se piardă în descrieri.
Mie nu îmi parvin textele poetice, aşa că nu mă pot pronunţa decât asupra prozei. Mi-a plăcut mai mult a doua naraţiune. Octavia are talent şi o oarecare înclinaţie spre tematica bolii şi morţii pe care ar putea să le lucreze mai bine. Regăsim aici tablouri statice foarte reuşite, cinematografice, percutante, dar cum facem să le articulăm coerent şi să le punem în mişcare ? Interesantă şi fecundă mi se pare combinaţia între organic şi cotidian translate prin subiectivitatea auctorială. Mai trebuie insistat şi asupra „autenticului” şi a exprimării.
De atunci, a venit şi a trecut Paştele. Ca şi cum n-ar fi fost.
