Traian Dorgoşan, un rege al boemei                                                                                   

   ,,Eu nu m-am jucat de-a boema … Am zburat la trapez fără plasă.”

Eugen Bunaru:  Spune-mi, dragă Traian Dorgoşan, de când eşti timişorean?

Traian Dorgoșan: N-am alte amintiri decât Timişoara!

Când se vorbeşte despre tine ca despre un boem incurabil, cum te simţi? Îţi asumi ,,eticheta’’?

Nu o accept decât de nevoie. Sunt, în primul rând, un poet emblematic al acestui oraş. Boem, abia după aceea!

Ce înseamnă poet emblematic?

Cred că am fost un model, un ,,emblemo-model’’ pentru unii dintre poeţii mai tineri, de aici, şi chiar pentru voi, poeţii de la ,,Pavel Dan’’… Apoi, repet, poezia mea, prin destule dintre motivele şi sunetele ei, este chiar o poezie a acestui topos, îi aparţine.

Cum reacţionezi la topuri, la clasamente şi … piramide valorice pe care le stabilesc unii critici literari ce par a fi convinşi că scara lor axiologică e singura valabilă şi, bineînţeles, imuabilă? Crezi că poezia e (o astfel de) competiţie?

Poezia e sufletul meu. Ce e aia competiţie? Emulaţie, da. Dacă tu, bunăoară, eşti mai poet, eu trebuie să intru în emulaţie cu tine…

Te simţi, totuşi, un refuzat? Bunăoară, recenta antologie de poezie românească editaă de Laurenţiu Ulici, pe lângă alte omisiuni deja semnalate, nu te-a ,,prins’’.

Nu mă interesează. Nu am ţintit şi nu ţintesc la o asemenea glorie…

Poemul tău ,,Crimă şi pedeapsă’’ mi se pare demn de orice antologie. Te-am auzit, deseori, pe la diverse agape literare, recitându-l în felul tău unic, inconfundabil. De ce acest motiv din Dostoievski?

Îl iubeam pe Dostoievski. Am încercat o parafrază vizavi de romanul lui. Poate chiar o parabolă. Ştiu eu, dacă a ieşit sau nu ceva?

Crezi că poetul are nevoie să trăiască o dramă pentru a ajunge la marea poezie?

Eu te întreb cine a hotărât unde începe mica poezie şi unde începe marea poezie? Cred că ţi-am dat un răspuns…

E cam ludic răspunsul tău despre… drama poetului. Dar să revin: te consideri un poet marginalizat? Marginal?

Poate mă şi complac. Poate mi-e indiferent. De fapt, eu m-am marginalizat şi mă automarginalizez. Nu dau vina pe nimeni.

Nu eşti prea blând?

Nu ştiu să muşc. Şi sunt aproape ştirb. Dar nici să arunc unora oase de ros nu-mi face plăcere. Dacă vrei să ştii, eu nu mi-am trimis cărţile mele mai marilor critici. Ştiu, sunt considerat un poet local, provincial. Îmi ajunge. Sunt într-adevăr o structură marginală. Faptul că am citit, la vremea mea, mari poezii din literatura română şi universală, m-a pregătit să devin chiar eu poet. Să scriu poezie pe structura mea. Pentru uz propriu şi personal… Dacă eram în Bucureşti, Iaşi sau Cluj, eram mai bun. Mai apreciat.

Dacă ai face un bilanţ, o analiză fără menajamente vizavi de poezia scrisă şi publicată de tine până în 1989, ce anume ai avea să-ţi reproşezi?

Până la 1989, am publicat două cărţi de poezie: Celăllat geamăn – 1972 şi Lacrimă albastră – 1978, ambele apărute la Editura Facla. Asupra aspectului ,,politico-ideologic’’ al acestora, dacă la asta te referi, stimate poet Eugen Bunaru, îţi pot spune că n-am să-mi ,,reproşez’’ nimic, dimpotrivă, mă autofelicit că am reuşit să strecor pe ici-colo ,,prin punctele esenţiale’’, câte-o ,,şopârliţă’’… Poate sub aspectul realizării artistice, ele, poeziile, ar avea să-mi reproşeze câte ceva. Le cer iertare că n-am ştiut să le scriu mai bine.

Ai sentimentul împlinirii sau al neîmplinirii? Crezi că ai scris mult sau puţin? Te consideri autorul unei opere poetice?

Când scriu o poezie, n-am sentimentul împlinirii, nici pe cel al neîmplinirii, ci doar o dulce uitare de sine mă cuprinde pe un fond sufletesc de nelinişte şi teamă că ,,lucrarea’’ nu se va împlini. Când, însă, simt că ea, ,,lucrarea’’, s-a împlinit, am implicit şi sentimentul deşertării-deşertăciunii mele, în care, paradoxal, mă împlinesc. În plan mai larg, trăiesc sentimentul acut al unei mari neîmpliniri. Scriu mult? Scriu puţin? Cred că şi una şi alta. Mult, în sensul personajului, din anecdotă, care se lăuda că citeşte mult şi căruia unul din anturaj îi replică: ,,Da desigur, citiţi mult… la o carte…” Parafrazând, aş spune: da, desigur, scriu mult… la o poezie. Scriu mult, deci, scriu puţin. Şi reciproca… Din motivele mai sus arătate, se sub-bine-nţelege, că mă consider autorul unei opere… complete! Abia aştept să crap dracului ca să-mi pot vedea ediţia definitivă, O.C., în enşpe volume, in-folio!, îngrijită şi comentată de prietenul meu, poetul şi criticul E.B.!…

Cum resimţi, în intimitaea cunoştinţei tale de poet singular ‒ dă-mi voie, te rog, să cred că fiecare poet  e…, în cele din urmă, singular ‒ relaţia cu cititorul, cu amatorul (iubitorul) de poezie?

Ca pe o fecundă simbioză întru sublimă iubire de poezie. Căci dacă Măria Sa Cititorul n-ar mai fi, nici Măria Sa Poetul n-ar mai povesti, iar Măria Sa Poezia s-ar pierde în pustiu: ,,Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu’’? Dar, din fericire sau nu, câtă vreme vor exista poeţi (şi există, slavă Domnului, o armată cu toate gradele şi contingentele, de la răcan la general, de la recrut la veteran), vor exista şi cititori, căci poeţii, se pare, sunt cei mai fideli şi avizaţi cititori de poezie. Şi, deci, poezia nu va pieri, chiar de-ar fi ca poeţii să se citească doar ei între ei.

Ştiu că nu te numeri printre autorii care au asaltat, odinioară, revistele literare şi editurile… Aşadar, cum stai la capitolul ,,creaţie de sertar’’? Fanii tăi pot fi optimişti? Pe piaţa literară va apărea, în fine, un nou volum de poeme semnat de Traian Dorgoşan?

Creaţie de sertar? Uită-te la sertarul mesei mele, iubite prieten Eugen şi vezi cât de strâmt şi neîncăpător şi burduşit cu felurite relicve  ,,paraliterare’’ este. Eu, ce-am avut mai bun, am cam publicat şi ,,înainte’’, iar manuscrisele ce-au mai rămas şi pe care mi-am propus, de-atâtea ori, să le dau ofrandă zeilor pe altarul teracotei camerei mele, mi le păstrez, prin cutii de carton, colo jos, în dulap ori risipite în neorânduială, aiurea… Ce ţi-e şi cu ,,boema’’ asta!… Iubitorilor de poezie promit să le ofer, cât mai curând posibil, un volum autoselectat din cele două publicate şi încă ceva în plus. Nu ştiu când şi cum, că-i greu în ziua de azi, dar am spus şi repet: cât mai curând posibil. Auguri!

Din ’90 începând se tot vehiculează, ba chiar se întreţine ideea, că poezia e pe ducă, în curând, zice-se, va deveni un obiect de muzeu. Ce crezi tu despre aceste profeţii?

Poezia – obiect de muzeu? Dar ce, dauritul sarcofag al lui Tutankamon, ori Mona Lisa, ori Măiastrele lui Brâncuşi, nu sunt azi obiecte de muzeu? Proştii, însă, nu le preţuiesc şi nu le iubesc, fiindcă nu le pricep, fiindcă ,,n-au organ’’, cum ar zice Blaga, pentru asta. Ei vor Hamburger şi Coca-Cola şi mai ştiu eu câte şi mai câte! O.K.! Să le fie de bine şi să le stea în gât!… Şi să lase aleşilor zeeasca ambrozie de care lor le e greaţă!

Te consideri un ales, Traian Dorgoşan?

Chiar un ales nu cred că sunt, dar un chemat, sunt sigur că sunt! Şi chiar dacă peste săptămână mănânc la Cantina Săracilor (sic!), Duminicile şi de Sărbători mă cinstesc cu mană cerească! Cât despre posibila dispariţie a poeziei, mi-am spus părerea la întrebarea aceea despre relaţia poet-cititor. Mai adaug că poezia, fiind, în primul rând, o stare de spirit, virtual şi latent prezentă în fiecare exemplar uman, în anumite condiţii, poezia, ca stare de spirit, poate fi realizată de oricare dintre indivizi – structura spiritului uman fiind constantă şi indestructibilă. O şansă în plus pentru supravieţuirea poeziei, un argument şi motiv pentru optimismul nostru întru perenitatea poeziei!

Ştiu că ai urmat studii de artă plastică. Dacă nu sunt indiscret, cum şi când s-a produs  ruptura, ,,trădarea’’ plasticianului, a pictorului Traian Dorgoşan de către poetul cu acelaşi nume?

Eugen dragă, dacă te-ar auzi pictorii adevăraţi din Timişoara, care mă cunosc, ce blasfemie de întrebare îmi pui, eu cred că şi-ar înghiţi sculele de pictat, cu vopsele cu tot (şi-ar fi păcat, că sunt scumpe în ziua de azi). Motiv pentru care declar: poetul Traian Dorgoşan (atât cât a fost şi a mai rămas poet), din motive de ,,talant’’ n-a fost niciodată pictor! E drept, ca tot copilul, copil fiind, îmi plăcea să mă joc cu creioanele colorate sau cu acuarele. Şi mai târziu, prin anii ’60 (publicasem deja poezii), chiar am trecut – student pasager – pe la (nu prin) facultatea de arte plastice, din curiozitate estetică. Doream să cunosc pe dinlăuntru fenomenul plastic, care m-a atras şi m-a fascinat dintotdeauna. Dar de aici şi până la a fi pictor, mai va!… De unde se poate deduce că nu poate fi vorba de vreo ,,ruptură’’ sau ,,trădare’’.

Am cam neglijat, în acest dialog, tocmai creaţia ta. Spune-mi ceva esenţial despre cele două cărţi de poezii ale tale. Pe care o iubeşti mai mult şi din ce motive? Ce poem îl simţi mai aproape de suflet, mai reprezentativ?

Cele două cărţi de poezii ale căror autor cu onoare sunt (era să zic cu oroare…), puteau fi trei, patru, una sau niciuna. Întâmplarea a făcut să fie două. Prin anul 1972 – aveam deja 37 de ani şi nu publicasem nici o carte (debutasem cu poezie în 1958 la revista Scrisul bănăţean) – hotărâsem să-mi alcătuiesc o culegere din poeziile de până atunci. Am predat culegerea editurii ,,Cartea Românească’’. Dar văzând că lucrurile se tot amână, (eu la Timişoara, C.R la Bucureşti), în urma unei discuţii cu redactorul de carte, regretatul Mircea Ciobanu, făcând eu pe lezatul la o observaţie a sa, inofensivă, de altfel, mi-am ,,furat’’ pur şi simplu propriul manuscris înregistrat la editură şi fuga cu el la Timişoara, unde se înfiinţase recent editura ,,Facla’’ şi care mă solicitase. Dar nici aici n-a mers ca pe roate: a trebuit să renunţ la unele piese de la ,,dosar’’, dragi inimii mele, pe atunci. Astfel s-a născut Cellalt geamăn. Peste ani, în 1978, am fost solicitat, din nou, de aceeaşi editură. Am acceptat şi de astă dată, dar ca să-mi răzbun amorul propriu de poet, lezat, de două ori, de două edituri, am băgat piesele refuzate anterior în devălmăşie cu altele noi şi astfel a răsărit cea a doua carte, Lacrima albastră. După care, m-am cam lecuit şi nu prea m-a mai chinuit dorul de a fi ,,autor’’.

Deşi ambele cărţi mi se par, vorba lui Arghezi, ,,deopotrivă de prisos’’, ca un părinte cinstit şi iubitor ce sunt, le iubesc, deopotrivă, pe amândouă. Cel mai aproape de sufletul meu se află poemul ,,Cellalt geamăn’’, după cum se deduce şi din faptul că l-am pus, ca titlu, volumului. Îţi voi spune altădată, de ce.

Obişnuieşti – ai această nevoie? – să te rogi lui Dumnezeu?

Află, iubite prieten Eugen, că eu am crescut sub semnul crucii. Când eram mic, mă rugam, seară de seară, înger-îngeraşul meu, să mă crească, să mă ocrotească. La şcoala primară, directorul nostru, dl.Olaru, ne ducea duminicile şi de sărbători la bisericuţa din Piaţa Crucii, unde el era mare cantor şi dirijor de cor. Şcoala noastră se afla în Piaţa Lahovary, nu departe de bisericuţă (sau invers). Slujitor la altar era părintele Surlaşu cu care făceam şi orele de religie. La biserică, cel mai mult îmi plăcea când mă punea să spun Apostolu, ori să port praporele la înmormântări sau de Sfintele Florii. Eu, la religie eram bun. Căci îmi plăcea. Părintele Surlaşu m-a şi premiat odată. Ţin minte că am primit, ca premiu, o carte despre Mânăstirea Săraca şi o cărticică de rugăciuni, din care am învăţat multe pe de rost. Îmi plăcea să mă rog. Erau vremuri de război şi eu din inima mea de copil mă rugam lui Dumnezeu ca pe pământ să fie pace şi-ntre oameni bunăvoire. Mă rog şi-acum. Aveam cu toţii nevoie de asta.

L-am auzit odată (sper să nu mă înşel) pe Mircea Mihăieş spunând că eşti singurul scriitor din Timişoara cu care domnul Ciocârlie este la ,,per tu”. Te-aş ruga să fii mai explicit… Şi eventual, să caracterizezi relaţiile tale cu lumea literară, cu scriitorii timişoreni. Îţi iubeşti confraţii? Ei te iubesc?

Cu Livius Ciocârlie, şraţ fiind, am fost coleg de clasă la Loga, în primele două clase la liceu. Apoi a venit reforma (în ’48) şi ne-a spulberat în patru vânturi… Deci cum (şi la ce?) putem fi altminteri decât la per tu? Da, el era cel mai deştept. El era rasatul. Era educat ca să fie premiant. Eu sunt, dar mai ales am fost, inspiratul. Nu ştiu ce să înţeleg prin numita de tine ,,lume literară’’. Dacă te referi la relaţiile mele cu confraţii de condei-loco, îţi pot răspunde că ele sunt cum nu se poate mai bune. Îmi iubesc confraţii, cum şi ei mă iubesc pe mine. Colaborez cu ei, dovadă – colaborarea de acum cu tine, poet de marcă şi parte inseparabilă a ,,lumii literare’’ timişorene (şi nu numai), iubite confrate şi prieten Eugen Bunaru. Mă abţin să dau aici numele ,,confraţilor’’ pe care îi iubesc cel mai tare, pentru că, în definitiv, pe toţi vă iubesc deopotrivă. Să dau trei nume, totuşi, de triumfali…, triumviri: Cornelius, Mircea… Adriana.

M-ai copleşit cu generozitatea, ba chiar cu politeţurile la adresa persoanei mele. Am un sentiment total de disconfort. Regret că ai deja promisiunea mea să nu suprim nici un cuvânt. Asumă-ţi tu răspunderea pentru tot ce ai spus!

Mi-o asum, bineînţeles!

Ca rege, de necontestat, al boemei timişorene, te rog să-ţi defineşti statutul! Crezi că boema – o trăieşti de atâta vreme – e o fatalitate?

Pentru mine tocmai a însemnat un mod de existenţă.O formă de protest la adresa mizeriei şi urâţeniei lumii din afara şi dinlăuntrul meu. O trecere frauduloasă de frontieră spre o mirifică, bănuit fericită Terra incognita. O extrovertire şi o exorcizare, credeam eu, a celor din mine. Îmi dau seama, azi, că n-am făcut decât să cad din rău în mai rău sau, cum se spune, să sar din lac în puţ. Eu nu m-am jucat de-a boema. Eu am trăit boema cu toate fibrele fiinţei mele încordate până la absurd. Am zburat la trapez fără plasă şi mi-am plătit bezmeticul curaj şi aventura cu preţ de oase frânte şi de sânge… N-ai fost la mine la spital, ca să-mi aduci anaforă sfinţită? Nu m-ai văzut în cârje? Nu vezi cum şchiopătez?

Au mai trecut pe aici, purtaţi de steaua lor, trei crai, poeţi-boemi şi un grafician-boem: Dami, Ion, Ghiţă şi iar Ghiţă. Acum se odihnesc în pace, iertaţi de bunul Dumnezeu, în loc luminos, în loc cu verdeaţă. Iar eu mă simt bolnav şi istovit. Voi dărui coroana mea şi sceptrul de Rege al Boemei unui poet mai ,,tânăr şi ferice’’. Vreau să abdic! Mi-e sete de repaos.   Dialog realizat de Eugen Bunaru, Orizont nr. 1/1998

,,Cellalt geamăn’’

Temperament poetic de vocaţie romantică, Traian Dorgoşan profesează, în poezie ca şi, paradoxal, în propria-i biografie, confundabilă şi confundată, cel mai adesea, cu o boemă ireversibilă, o detectare lucidă şi o asumare pe măsură, o strunire, dacă vreţi, a unei conflictualităţi, cu accente grave, ce se consumă fie în plan epicureic–existenţial, fie ,,convertindu-se’’ (ea, această dualitate conflictuală) în zone(le) spirituale, metafizice, în poezie. Mai mult însă decât atât şi într-o deplină ignorare a tuturor orgoliilor şi disputelor vizând ierarhii şi topuri literare de ultimă oră, poezia lui Traian Dorgoşan este, nu de puţine ori, o mărturie tulburătoare, prin autenticitate estetică şi existenţială, a unei nevoi, purificatoare, de armonie, de sublimare a contrariilor, de transcendere a lor. Iată, din această perspectivă, un catren, o ,,ipostază’’, de aspiraţie platoniciană, a ochiului: ,,Filtru orb candorilor impure/irizând reflexul altei ipostaze/când o stea lumina vrând să-ţi fure/te mânji cu – amprenta unei ,,raze’’/ sau în altă parte:

,,Întuneric sunt şi faclă,

apă vie şi venin,

geamăn mie, şi străin

îmi sunt stea şi îmi sunt raclă’’.

Într-un asemenea spaţiu al contrastelor şi interferenţelor (din care nu lipseşte ispita ludicului dar şi a rafinării unor subtile arome livreşti), mi se pare demn de relevat mesajul de adâncime al acestui demers liric, adică aspiraţia întru dobândirea acelei priviri, olimpiene, asupra lumii de la altitudinea căreia el, Poetul, e mai aproape – cu un nou son, cu o metaforă insolită – de frumos, de adevăr. De Demiurg, până la urmă. Dar să lăsăm Poetului însuşi dreptul ultim al definirii sale în lume:

,,…zvârlit în lume semn de întrebare

pătruns adânc în ’naltul nepătruns

cu visu-ntraripat şi gândul uns

crai temerar al fără de hotare

imperiului de taine selenare

eu sunt chematul marelui răspuns’’

Dialog și portret relizate de Eugen Bunaru, Orizont nr. 1/1998