graba cu care îmi trece viaţa mă trezeşte noaptea
îmi oboseşte ochii
şi mă gândesc că încă există oameni
care scriu poeme de dragoste
.
există fete care îşi măsoară zilnic talia
şi îşi colorează unghile
bărbaţi care cred în puterea culturii
.
dimineţile astea mă lipesc cu fruntea de masă
fiindcă jobul meu e singurul loc
care mai pare necesar şi prezent
mă simt sensibilă şi frumoasă
în praful de aici
.
mă simt capabilă de o nouă zi
care nu aduce nimic cu sine
mâinile mele mă îmbrăţişează şi îmi dau
curaj: o nouă zi în care nimeni
nu îmi spune nimic
în care îmi plâng cu capul pe umeri
sperând că încă nu s-a sfârşit timpul
că încă voi putea să învăţ
nepăsarea şi dispreţul
Comments
Eliana Popeti
Cred ca incepi sa te apropii tot mai mult de cotidian, poemul mi se pare foarte reusit!
Aliona
Intre vis si realitate este acel cotidian... Trecerea de la lumina la intuneric este una abrupta, dar care mentine poemul in forma orizontala. Chiar daca partea […] Read MoreIntre vis si realitate este acel cotidian... Trecerea de la lumina la intuneric este una abrupta, dar care mentine poemul in forma orizontala. Chiar daca partea de intuneric se aduna la sfarsitul lui. Un poem alungit, ca si umbra din poza de alaturi. Read Less