Golul dintre două proiecte
Alexandru Potcoavă
Eugen Bunaru – Dragă Alex, eşti, la 32 de ani, autorul a patru cărţi care s-au bucurat de succes şi bune aprecieri din partea cititorilor, a fanilor tăi, dar şi din partea unor importanţi critici literari (Al. Cistelecan ş. a.): un volum de poezii (laureat cu premiul de debut al filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), două romane şi un volum de proză scurtă. Acesta din urmă, apărut la finele anului trecut, sub sigla editurii Herg Benet, mizează, ca să zic aşa, pe un titlu puţin întors … pe dos: Ce a văzut Parisul… Iar prozele din volum sunt inspirate din experienţa celor 2 ani pe care i-ai petrecut la Paris, alături de Oana, prietena ta. Ei bine, ce-a văzut Parisul lui Alex Potcoavă?
Alexandru Potcoavă – Confruntat cu extraordinarul, dacă nu expectorează un cool! sau un marfă!, românul subliniază senzaţionalul situaţiei prin expresia ce n-a văzut Parisul!. Accepţi un asemenea superlativ (i-aş zice absolut) aproape de la sine – cine s-ar îndoi că Oraşul Luminilor a văzut multe lucruri ieşite din comun? Şi totuşi, Parisul nu trăieşte doar din extravaganţe şi, să spunem, picioare superbe. Luat la pas, în cei doi ani în care am locuit acolo, marele oraș mi-a arătat și spatele decorurilor. Ca și cum ai vizita culisele unei scene de teatru, să constați că în dosul butaforiei aurite se ascund schele, scripeți și alte banale instrumente de lucru. Cotidianul capitalei franceze, redus la formula metro-boulot-dodo (tradus, fără rimă, prin metrou-servici-somn), îți oferă o doză consistentă de rutină și sastiseală. Pe scurt, uneori mă apuca urâtul – fază la care l-am înțeles mai bine ca niciodată pe Cioran-parizianul. Cu timpul, mi-am luat ochii de la clădiri și peisaje, m-am familiarizat cu diferitele personaje din jur și am început să le schițez. Vecini, portarul clădirii, vânzători de supermarket, turiști, cu toții mi-au ”pozat” pentru prozele scurte ce alcătuiesc volumul. Poveștile lor, mai mult sau mai puțin comune, vesele sau triste, sunt ceea Ce a văzut Parisul prin ochii mei.
– Şi totuşi, dincolo de poveştile cotidiene ale Parisului, cele care fac substanţa cărţii tale, ştiu că ai umblat prin muzee, prin librării, ai şi citit, la un moment dat, într-o librărie din propriile tale proze, ba chiar m-ai sunat, într-o zi, din faimosul Père-Lachaise. Erai cu prietenul Tudor Creţu la mormântul – sper să nu mă înşel – lui Jim Morrison. Eraţi amândoi foarte impresionaţi… Aşa că sunt convins că ai avut timpul şi şansa de a te fi întors cu nişte impresii despre ce înseamnă viaţa culturală şi literară pariziană, de a-i fi luat pulsul… Ce zici?
– Zic că viața, acolo, are un puls alert, dar atât de bine reglat încât te duce uneori cu gândul la un aparat de respirație artificială. Forma franceză poate fi intimidant-plicticoasă pentru un ins obișnuit cu efuziunile balcanice, zgomotoase dar nu mai puțin ipocrite ( ba dimpotrivă!). Asta vizavi de… lumea bună a locului. În rest, Parisul colcăie de poeți și prozatori de toate națiile, mulți în căutarea vremurilor de odinioară – a atmosferei anilor 20. De găsit, găsesc bistrourile în care se întâlneau Hemingway, Henry Miller și Fitzgerald, transformate în obiective turistice cu prețuri accesibile pentru un Dan Brown. Prin muzee și librării am tot intrat, la fel cum le-am privit și din stradă: Cartierul Latin e ticsit de galerii. Te plimbi ca printr-o pinacotecă sub cerul liber – sigur, mai arunci și un ochi pe jos, să nu calci într-o operă gestualistă cu autor necunoscut, canin.
Am citit la Shakespeare and Company, librăria americană pe unde au trecut poeții Beat. A fost o lectură internațională, la care am participat cam o duzină de autori (vreo nouă americani, un scoțian, o scriitoare franceză în idiș, o niponă și, voila, un român). Premiul juriului a fost acordat tinerei japoneze, autoarea unei proze chiar haioase despre… scaunul moale.
La Paris se citește foarte bine în metro și în Pere-Lachaise. Am locuit aproape de cimitir și acolo era locul meu preferat de plimbare și lectură. A, iar când te-am sunat nu eram la Morrison – nici nu prea mai ai ce face la Jim. L-au înconjurat cu garduri metalice de protecție și camere de filmare, deci nu mai e rost de celebrări. La fel, pe Oscar Wilde l-au ascuns după un paravan de plexiglas, să-l ferească(!) de buze rujate și markere. Eram așadar la Proust când te-am sunat. La prima plimbare prin cimitir îl căutasem mult și bine, până când o doamnă în vârstă ce trecea pe alee cu o găleată de apă m-a întrebat la cine mă duc. Ah, bon, chez Marcel, haideți cu mine, e lângă soțul meu. Ah, da? Oui, oui și dacă vreți și la Apollinaire, vă conduc eu imediat, că îi ud și lui florile. Perfect!
– Să ne întoarcem pe plaiurile mioritice. Avem şi noi scriitorii noştri, generaţiile noastre… Apropo: te consideri un scriitor aparţinând unei generaţii anume? Mă gândesc desigur, ţinând cont de anul debutului dar şi de contextul în care te-ai format, de prieteniile tale, la generaţia, în mare vogă încă, generaţia 2000…
– Da și nu. Pe de o parte, împărtășesc spiritul acestei generații, revolta, debusolarea și dezamăgirea față de situația din România post-revoluționară. Pe de altă parte, încerc să-mi canalizez frustrările astfel încât să nu eșuez în mizerabilism și trivial. Pun un accent important pe valorificarea trecutului – a istoriei trăite, recuperez biografii și compun prezentul prin ele, ca pe un palimpsest.
– Ai făcut parte din Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Îl mai ,,vizitezi” şi acum, uneori… Iată, e şi un prilej să-ţi amintesc sau să te anunţ că în toamnă cenaclul va aniversa 55 de ani de existenţă, bătuţi pe muchie. Ce a însemnat pentru tine perioada paveldanistă?
– Timp de cinci-șase ani, încă dinainte de 2000, ne-am întâlnit săptămânal acolo și aproape vară de vară în tabăra de creație de la Crivaia. Erai pe-atunci, Eugen Bunaru, mai eşti şi azi ,,dirijorul” cenaclului… Simplul fapt că am cunoscut alți oameni cu aceleași preocupări a contat enorm. Dincolo că fiecare a fost (și a scris) pe limba lui, ne-am putut înțelege în privința listelor de lecturi esențiale și a cluburilor frecventate după şedințe… Ca aspirant la literatură și mai apoi ca autor, am avut doar de profitat din această experiență.
Despre aniversare, vom mai vedea. Deocamdată nu îmi e clar de ce Aleks Stoicovici a fost înlăturat din poziția de metodist al cenaclului. A făcut o treabă foarte bună – revista Forum Stundențesc nu a arătat niciodată mai bine – și știu că pregăteați o antologie amplă. Ce se va întâmpla cu proiectul acesta și cu celelalte?
– Pentru un răspuns – care să te edifice cât de cât – în legătură cu ,,înlăturarea” lui Aleksandar Stoicovici ,,din poziţia de metodist al cenaclului” îţi sugerez să te adresezi direct lui şi instituţiei cu pricina, conducerii acesteia. Sunt aspecte care mă depăşesc… Ca paveldanist veteran, pot doar să adaug, la cele remarcate de tine, că cenaclul ,,Pavel Dan” s-a exprimat şi s-a manifestat, dintotdeauna, nu doar prin individualităţi, prin ,,vipuri”, ci şi printr-un anume spirit de ,,echipă”, de solidarizare, de comuniune chiar, în proiectele propuse. Mai pot spune că momentele de vârf, momentele glorioase din istoria acestui cenaclu, dar şi rezistenţa lui în timp, s-au datorat nu unor orgolii sau tendinţe de divizare, ci, în primul rând, unei coeziuni frumoase, întemeiate pe spirit de emulaţie, unei colaborări benefice între conducerea instituţiei, metodist (referent cultural), îndrumătorul cenaclului şi membrii cenaclului, unii dintre ei rămânând simpli şi anonimi iubitori de literatură. Mă gândesc la perioada anilor 80, poate cea mai efervescentă (în pofida epocii ,,de aur”), avându-l la ,,pupitru” pe Viorel Marineasa, dar mă gândesc şi la perioada de început a anilor 2000, cu tine, cu Tudor Creţu, Cătălina George, Adriana Tudor Gâtan, Sebastian Duică, Andra Mateucă. Şi încă un mic amănunt… Revista Forum studenţesc – suplimentul ei cultural în fapt – a rezistat, după ’89 până în prezent, fie şi în apariţii sporadice, tocmai datorită solidarizării şi colaborării, despre care vorbeam, între subiecţii amintiţi… Nu pot să nu fac trimitere, aici, la doamna Dana Gheorghiu Anghel, metodista cenaclului din acei ani de după ’89, şi la buna noastră colaborare, dar şi la cei câţiva ani ,,productivi” pentru Pavel Dan, ani în care am făcut tandem cu poeta Moni Stănilă în calitatea sa de referent cultural al cenaclului.
Forum-ul recent arată într-adevăr foarte bine, dar şi el este tot rodul unui mod de lucru în echipă, absolut esenţial în astfel de întreprinderi. Sigur, au contat mult profesionismul celor de la Herg Benet şi buna relaţie a lui Aleks Stoicovici cu această editură şi cu tinerii scriitori ai noului val.
Eu sper ca toate proiectele, deja aprobate, să se deruleze, în continuare, fără probleme. Să se realizeze şi concursul (anual) de creaţie, concurs de notorietate naţională – din păcate prea puţin mediatizat anul acesta -, şi tabăra de la Crivaia, şi noul Forum studenţesc, şi antologia ,,Pavel Dan”, proiect pe care eu l-am propus şi care sper să fie susţinut… Şi – de ce nu? – festivitatea aniversară despre care vorbeam să însemne un prilej de întâlnire, de regăsire, peste timp, a generaţiilor. În rest, ce să-ţi mai spun?… Da, cenaclul este într-o fază mai fragilă, o fază de ,,tranziţie” – să-i zicem aşa -, a schimbului de generaţii… Cât despre Aleksandar Stoicovici, necunoscând detalii, regret şi eu plecarea lui fortuită. Făcând abstracţie de unele – probabil inerente şi rezolvabile până la urmă – divergenţe, cred că am reuşit să conlucrăm înspre binele cenaclului, trăind împreună bucuriile şi satisfacţiile unor frumoase împliniri. Fiindcă, dincolo de contexte şi conjuncturi, cenaclul Pavel Dan trebuie să meargă mai departe, iar eu chiar cred şi sper că nimeni nu(-şi) doreşte destrămarea lui, sucombarea lui, tocmai într-un an aniversar. Şi, iată, Alex, cum s-au inversat rolurile noastre … Parcă eu îţi luam ţie un interviu… Haide să ne întoarcem şi să …
– … ne reluăm rolurile…
– Exact… Se ştie sau se spune că orice autor care se respectă este şi un rafinat cititor. Care sunt scriitorii pe care îi ai aproape de suflet?
– Înșirui la întâmplare: Ilf și Petrov, Grass, Ginsberg, Cehov, Kerouac, Burroughs, Hemingway, Kafka, Blecher, Makine, Sorokin, Celine, Marquez, Ionesco. Lista preferaților mei ar putea umple o pagină întreagă. Gombrowicz, Brecht, Harms, Bulgakov, Orwell, Henry Miller… Mă opresc aici, gata! Dostoievski, Gogol, Venedikt Erofeev, Babel, Mazilescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica – poate exista o enumerare mai eclectică? În fine, acum chiar mă opresc!
– De ce crezi că tinerii de azi citesc tot mai puţin? Că sunt tot mai puţin atraşi de literatură?
– Dar nu cred asta. Și nu mă refer aici la succesul literaturii young adults (povești cu vampiri, zombies și harry potteri – excelent scrise, unele). Întrebarea ar fi: cum le putem facilita accesul la cărți? Dacă nu-și pot permite să cumpere un titlu din librărie, îl vor găsi la bibliotecă?
– Aici se pare că avem păreri diferite… Cine vrea cu adevărat să ajungă la o carte, cu unele eforturi, mai mici sau mai mari, o va găsi. Dacă, totuşi, ,,azi” se citeşte mai puţin, cred că motivele sunt mult mai prozaice. Dar hai să privim lucrurile şi din alt unghi. Poate mai neutru… Nu cu mult timp în urmă ai fost la Târgul de Carte de la Londra. Recent ai descins la Bookfest-ul bucureştean? Cu ce impresii te-ai întors din ambele părţi?
– London Book Fair este un târg pentru profesioniștii industriei de carte, care se întâlnesc pentru a vinde și cumpăra drepturi de publicare. Sunt sute și mii de edituri din întreaga lume care își trimit aici reprezentanții, rezultatul fiind un furnicar incredibil de aglomerat și de agitat. De pe urma acestui event, un alt tsunami de cărți va lovi rafturile librăriilor de pretutindeni. Așa pulsează piața editorială. Să vezi asta pe viu e ca și cum ai asista la o operație pe cord deschis: înțelegi că, dincolo de clișeele romantice, inima este un organ iar cartea este un produs.
Dacă e să mă refer la standul României, acesta a fost, normal, dominat de marile edituri. Nu mi se pare însă firesc că au lipsit cu desăvârșire editurile medii, să le spun așa. Brumar, Tracus Arte sau Herg Benet ar fi meritat măcar o poliță acolo.
La Bookfest, ca la Bookfest sau Gaudeamus. Lume pestriță, lansări concomitente la standuri vecine, cu bătăliile în decibeli aferente. La Humanitas se prezenta un roman al lui John Fante, dincolo, la Litera, ultima carte a lui Năstase. După ce că cotropise o jumătate din standul Humanitas, poporul pesedist țistuia vexat spre noi, că nu aude vocea moale, trecută ca printr-un fular, a celui recent izbăvit de traumatizanta experiență carcerală petrecută pe blog.
– După asfel de experienţe culturale şi, nu mai puţin, exotice – via Paris, Londra, Bucureşti -, cum ţi se pare viaţa culturală timişoreană actuală?
– Mi se pare exact așa: viață culturală timișoreană…
– Ce şanse crezi că va avea Timişoara pentru a accede, în anul 2021, la mult râvnitul titlu de capitală culturală europeană? Ce propuneri, ce sugestii ai avea? Dacă ţi s-ar cere…
– Festivalul Dramaturgiei Românești și Festivalul Internațional Timișoara Muzicală s-au amânat pe altădată, după ce s-au trezit fără finanțare. Ce șanse poți să ai, nu la titlu, ci la o agendă culturală decentă, când îți lipsesc continuitatea și predictibilitatea? În plus, îți permiți să faci risipă de puținii oameni capabili, vezi cazul lui Marcel Tolcea la MArT. Sugestia mea? Râvniți, doamne și domni, numai râvniți!
– După câte ştiu, Timişoara muzicală tocmai s-a încheiat cu puţin timp în urmă… Să încheiem şi noi … tradiţional: ce ai în prezent pe masa de scris? Ce pregăteşti pentru tipar?
– În acest moment, pe masa mea de scris am o cană mare de cafea. Mă aflu în golul dintre două proiecte. Am încheiat lucrul la un manuscris, De florile mărului, am schițat un plan pentru alt roman, dar încă nu mă îndemn să mă pun pe treabă. Savurez amânarea, cu o linguriță de zahăr.
Interviu realizat de Eugen Bunaru
(iunie 2013)
