(Ca să ne lămurim ce e cu Iconostasul meu! – n.m.)
.
Cenaclul „Stare de urgenţă” al dramaturgului Dumitru Crudu activează de câteva luni în cadrul Bibliotecii „B.P. Hasdeu” din capitală. La ședinţa din 8 noiembrie au participat la discuţii două tinere poete de la cenaclul „ Pavel Dan”din Timișoara – Ana-Maria Pușcașu și Monica Stănilă. La ședinţa cenaclului a fost prezent și scriitorul Vladimir Beșleagă. Vă propunem în continuare un interviu cu Monica Stănilă, o tânără cu pregătire academică, cu o teză de disertaţie susţinută la Facultatea de Teologie din Sibiu, cu o experienţă de predare a religiei în școală și cu o bună cunoaștere a tinerilor poeţi contemporani.
– De ce primul tău volum nu l-a văzut aproape nimeni din prietenii tăi?
– Prietenii l-au văzut, de fapt îl au acasă. Când spun că nu îl dau mă refer la faptul că nu mă reprezintă ca poet. E un volum de poezie religioasă. Uneori mă gândesc că e mult spus „poezie”. E, mai degrabă, un fel de jurnal versificat care exprimă căutările mele, relaţia mea cu Hristos. De aceea, nu îmi place să îl împart între scriitori. Nu e o carte care să fie apreciată estetic sau poetic, ci teologic; trebuie citită nu ca o realizare artistică, ci ca o mărturie creștină.
– Dacă e să vorbim despre poezia tinerilor de azi, de ce crezi că pare prea reală, chiar ușor brutală? Te refereai, la un moment dat, la un fel de panică socială…
– Nu îmi amintesc tot ce am vorbit la cenaclul dramaturgului Dumitru Crudu. Cred că mă refeream la dezorientarea istorică. Artiștii sunt persoane foarte sensibile, care simt mai adânc lumea în care trăiesc, și, din această cauză, ei devin cumva un produs al societăţii pe care ajung să o reprezinte prin arta lor. Astăzi nu mai reușim să înţelegem un mers logic al istoriei (dacă ne gândim că istoria e ceva ce se întâmplă cu sens). Criza asta agresează simţirea artistică.
– Ce înseamnă să scrii azi versuri? Spuneai că nu ești un adept al pornografiilor în poezie…
– Eu nu sunt de acord cu întrebări de genul: de ce scriem, ce înseamnă scrisul. Cred că nu alegem să devenim poeţi. E o necesitate care poate să însemne ceva sau care se poate reduce la un simplu experiment, iar asta o va dovedi doar timpul. Tocmai de aceea nu sunt de acord cu pornografii . Până la urmă, de ce ar fi interesată posteritatea de experienţele sexuale ale unui autor. Sunt convinsă că pornografia, în forma ei nudă, adică fără un alt scop decât cel erotic, e pur și simplu încercarea unui autor de a atrage atenţia cât mai repede asupra lui. Pot înţelege, în schimb, unele exprimări pornografice cu valoare socială, cum se întâmplă în unele poeme ale lui Marius Ianuș sau alţii.
Orice drum e mai
uşor de parcurs în, cel
puţin, doi, decât de
unul singur
– La ce ajută unui scriitor participarea la un cenaclu? De ce crezi că este atât de importantă comunicarea și sinceritatea, în cazul poeziei?
– Cenaclul te ajută să înţelegi mai repede ce merge într-o poezie și ce nu. E ca și zicala românească care spune că dacă doi sau trei îţi spun că ești beat, să mergi să te culci. Tot așa și la cenaclu. Dacă ceva nu merge sau nu se înţelege, e foarte greu să descoperi singur, fiindcă în momentul scrisului tu, ca autor, ai limpede în minte o anumită lume pe care nu poţi ști sigur dacă ai transmis-o cum trebuie. Pe lângă asta, cenaclul îţi mai oferă posibilitatea de a fi în contact cu generaţia ta, de a afl a de noi scriitori, de noi reviste. Până la urmă, orice drum e mai ușor de parcurs de cel puţin doi, decât de unul singur. Asta în prima parte a întrebării. Cât despre sinceritate și comunicare lucrurile sunt simple. Nu poţi scrie profund despre ceva ce nu ai experimentat. Cred că aș face cu nervi să văd un poem scris de un tânăr de 20 de ani despre ce însemna o portocală în România comunistă. Asta așa, ca să dau cel mai simplu exemplu. Iar în ceea ce privește comunicarea lucrurile sunt și mai clare. Suntem persoane. Persoana definește doar omul (și dumnezeirea). Prin persoană înţelegem, în primul rând, fiinţa dialogică, cea care poate intra într-o relaţie verbală cu o altă persoană. Unde comunicarea e falsă, caracterul personal – în orice accepţie a acestei sintagme – se anulează.
Nu pot concepe
dezvoltarea mea
personală în afara
creştinismului
– Ce ţi-a dat în plus formarea teologică (vorbește-mi te rog despre parcursul tău formativ, inclusiv despre predarea religiei în școală)?
– Asta ar presupune un interviu aparte sau chiar o carte. Ce mi-a dat în plus teologia? Nu mi-a dat în plus, mi-a dat totul! Nu pot concepe dezvoltarea mea personală în afara creștinismului. Cât despre experienţa mea ca profesor de religie, nu pot spune decât că m-a ajutat, în primul rând, pe mine. M-a ajutat să înţeleg mai bine Evanghelia. E așa cum spunea Steinhardt – că tot a fost pomenit și la cenaclu – dăruind vei dobândi. Ca profesor de religie am mers pe aceeași dimensiune a comunicării. Nu am încercat să impun nimic elevilor. Ortodoxia nu impune, ea propune. Cine ajunge să îl iubească pe Hristos, caută singur să îi fie pe plac, fără să fie nevoie de constrângeri. Păcate avem toţi, dar dorinţa de a ne rupe de ele, dorinţa asta dacă se transformă în luptă, înseamnă că am început să iubim. Asta am vrut să înţeleagă elevii mei. Nu Dumnezeu pedepsește, noi ne pedepsim când împlinim răul. Dacă eu spun cuiva că aruncându-se sub tren moare, iar el face lucrul ăsta, nu înseamnă că eu l-am pedepsit, ci doar că i-am spus cum își poate păstra viaţa.
– Îţi mulţumim.
Ecaterina DELEU, FLUX
