LA REVEDERE, LA TOAMNĂ!

PROTAGONISTELE ÎNTÂLNIRII, LA FINAL DE SEZON LITERAR.

(Octombrie 2018 – Iunie 2019)

POEME de ANA MARIA CHIȚULEAN

***
dorințele și temerile se asasinau reciproc în fiecare
încăpere
se prăbușeau lipicioase ca în filmele cu chasey
chasey lain într-un western
și acest oraș
construit din carne + plastic peste care continuă să bată
soarele

***
ultimul monument al orașului
pereții gării
de pe care se desprind numele artiștilor alături de
morții mătii

***
îngerii lor nu se mai scutură
de greutatea
mizeriei de pe picioare
ne privesc surprinși din compartiment
și se scuză

***
uniforma ta, Maria
și lacrimile care cad pe mâinile lor
îndesate în plase
pe lângă altele

***
cine să te mai înțeleagă, Maria
cu toate aerele aristocrate
prințesă domestică
și actriță în
acest spectacol de interior
nu ești tu
nu ești
doar un produs destinat
nevoilor casnice

***
peste decolteul tău, Maria
lumea se împachetează grijulie
aproape singură
în aceste pungi de plastic
sânii tăi cresc
sânii tăi nu hrănesc pe nimeni
între sânii tăi
un cerc de prieteni
și mângâierile incisivilor
numai prospețimea neatinsă a cărnii îi ține
dar asta nu durează

***
îi auzi pe toți
care te caută
vorbesc despre cei așteptați să moară
despre cei pierduți cu atâta dragoste
închisă în sertarul tău de carne
aștepți tăietura fină
a specialiștilor
și raclajul

***
pe fundul oceanului
o caracatiță se descoperă
inutil
începe să mă deranjeze curajul
celor care-și lipesc ventuzele de sticla acvariului

Proză de ROXANA DIACONESCU

                                                            Un fel de Pilot

    Mi-ar plăcea să locuiesc în picioarele tale.

În timp ce-ncercam să-mi derulez filmul zilei care trecuse, am simțit nevoia să-mi dau pătura la o parte, pentru că radiatorul din cameră reușise să mă aducă în punctul în care nu mai aveam niciun chef de somn.M-am aplecat către noptieră să-mi iau ochelarii și telefonul. 00:43. Am deblocat telefonul, încercând să găsesc o poză prin care se poate să se fi strecurat Tudor, puștanul de vreo 7-8 ani, care îmi zisese în timpul zilei în parc că i-ar plăcea să locuiască în picioarele mele. După vreo câteva scroll-uri, inutil. Tudor era doar în mintea mea și de-acolo-mi repeta că mă cunoaște și că ar fi fain dacă și-ar putea face o casă mică în tălpile mele pentru a-mi fi alături data viitoare când calc pragul atâtor locuri. La-nceput mi s-a părut drăguță replica lui și poate de asta am și reținut-o de fapt. Chiar și așa, pentru câteva momente trăisem cu senzația că în inocența lui, spusese ceva poetic, ca o parabolă înțeleasă numai de dumnezeii copii, care mișună prin parcuri ca niște nimfe și răspândesc ghicitori cu mize mai mari decât oamenii care au grijă de ei. 0:50. Am dat din nou către noptieră pentru o gură de apă din paharul pe care-l lăsasem de vreo câteva zile pe-acolo. Simțeam cum îmi mișună frisoane prin corp ca o armată de termite pe-un copac în Amazon. M-am înfofolit mai tare în pătură și-am închis pentru câteva clipe iar ochii. Aceeași viziune. Eu în parc, pe o frânghie de slackline, încercând să o parcurg în mers și să-mi țin echilibrul cu Tudor, care-mi cere un loc în picioare unde să stea: Parcă te știu de undeva, mă dezechilibrez, mă lovesc. Come on, you can do it! Îmi face semn prietenul meu în semn de încurajare și de ok. Revine la amicii săi nemți. Wer hat die Wahlen gewonnen? Vorbesc de alegerile europarlamentare, bănuiesc. Which party did the  people in Timișoara vote for? Mă uit la ei, la Tudor cum zâmbește. Nu știu, I don’t know yet…
Telefonul începuse să scoată sunete ciudate. Nicio alarmă programată, nicio notificare de e-mail. ,,Cred că-mi urmăresc telefonul. Nu degeaba mi-au cerut să ne vedem acum câteva zile cu condiția să nu zic nimic nimănui, să mă prefac că nimic din ceea ce am discutat nu a avut loc…dar, dacă stau bine să mă gândesc, ce le-am zis exact…” Mirosea a vomă în cameră. Deși mă străduisem ca lumea să scot niște pete de vomă din hainele cu care am fost la vot în ziua respectivă, mirosul de ciorbă improvizată de maică-mea cu fasole și salam încă plutea în încăperea de 2 pe 4. M-am ridicat să verific dacă hainele de peste zi atârnate pe pârghia improvizată de la cabina de duș se uscaseră sau nu, după ce le spălasem la mână până mi-a crăpat pielea. Încă ușor îmbibate în apă, hainele atârnate greoi de pârghie mă salutau triumfător, de parcă cineva încă le purta în aer. Mi-am pus mâna la frunte, fierbea. ,,Poate-ar fi ok să-mi iau temperatura și să mai storc puțin hainele astea. De la ce naiba mi-o fi rău. Mi-a fost și la secția de vot azi. 113. Coadă kilometrică, oameni motivați, dar tăcuți. N-am panică de spații deschise și aglomerate din ce știu. Agofobie…ago…agorafobie…cum era, mă, aia. Să caut mai bine să iau nurofen răceală și gripă.”

     Când am dat să-mi caut în rucsacul de lucru borseta borțoasă cu medicamente, m-am consolat cu un antinevralgic, în loc să mai caut vreun nurofen. Mulți îmi spuseseră să urmez farmacia că poate visurile de copil, de când colectam cutii de medicamente și-mi doream să mă refugiez în vreo cabană, în pădure, să culeg plante vindecătoare, s-ar putea adeveri, dar am tot refuzat să cred că n-aș fi devenit obsedată și acaparată de industria farmaceutică, așa că, la fel ca orice om care-și cunoaște limitele, m-am obișnuit să fiu un fel de pastilomană ambulantă, mereu pregătită să investesc în industria care m-ar fi distrus. Nici un sens oricum. ,,Măcar poate-mi mai trece durerea asta de cap, că febră nu știu dacă am…sau…una, o pastilă, mai bine… nu, e doar în capul meu. Corpul meu trebuie să învețe să lupte și singur” și-am înghițit în sec după , antinevralgic, fără să mai iau vreun nurofen și pentru febra de care nu eram tocmai convinsă. Telefonul începuse iar să sune. De două ori, la frecvențe ridicate, ca un pițigăiat care te zgârâie pe creier. ,,Da’ascultați-mă toți, ce mai contează. Și așa era să fug din greșeală cu ștampila de vot.” Începusem să revăd iar scenele cu mine în fața prezidiului de reprezentanți: doamna care îți verifică cartea de identitate, doamna care te caută pe liste, doamna care îți înmânează buletinul de vot și domnul, care într-un final îți predă pentru câteva minute liberul arbitru, ștampila etc… și, da, totul se desfășoară într-o armonie perfectă, ca la înotul sincron. La nici câteva secunde de la ștampilare, am dat perdeaua la o parte, nu mai era nimic de ascuns, nici chiar voma care zăcea împrăștiată într-o jachetă de material, pe care-ntr-o fracțiune de moment reușisem să o dezleg de la talie. Deși era evident, oamenii motivați continuaseră, dincolo de asta, să rămână tăcuți la ceea ce se întâmplase. ,,Domnișoară, vă rog să nu uitați să-mi predați ștampila”. 01:01. M-am trântit în pat. Mi-am zis că e cazul să dorm și să las lucrurile să se rezolve de la sine, durerea de cap, febra, frisoanele, chiar și crampele din ce în ce mai gălăgioase de la stomac. ,,Dar mâncarea de la arabi a fost bună, și-așa de-abia am mâncat puțin orez și humus” și-am adormit. Visasem un bărbat cu chip de femeie care-mi spunea că ,,uneori, ceea ce vezi e o iluzie.”

    06:45 – Ca în fiecare dimineață, maică-mea: ,,Bună dimineața! E timpul să te trezești și să mergi la lucru” și apoi mi-a închis. Mi-am îndreptat mâinile încleștate spre ochi să mi-i frec. Începusem să lăcrimez. M-am uitat la degete, pline de sânge. Am deschis ochii mai larg. Peste tot, pe bluza de pijama, pe pătură până la jumătatea corpului, de la cap la trunchi, sânge. Un sentiment de panică mi se instalase cu totul în corp și în tentativa de a mă da jos din pat am alunecat pe coperta lucioasă a unei cărți uitate, probabil, acolo, la intervalul dintre picior și noptieră. În genunchi, am smuls cartea de pe jos: ,,Kogaionon sau Muntele Sacru al dacilor” … ,,Când am citit eu cartea asta? Parcă îmi amintesc, dar…în fine…să merg la baie”. Oglinda nu arăta nimic mai mult decât un om mânjit de sângele prelins dintr-o nară.