Încă de la descoperirea sa internaţională, sub aureola romantică a călătoriilor scriitorilor moderni ( W. Irving ), despre dansul tradiţional andaluz s-a scris mult şi continuă să se scrie, cu febrilitatea cu care se dansează. El este vedeta dezbaterilor de pe coloanele cotidianelor spaniole şi din ghidurile de turism, despre el pomenesc pasionaţii de exotic sau de muzică veche, cunoscătorii sau neavizaţii. Unii sunt impresionaţi de emoţia puternică pe care o declanşează şi astăzi, în lumea mecanică a senzaţiilor tari. Alţii vorbesc despre creştere şi maturizare stilistică.
Dintre ipotezele originii sale, două par mai vrednice de crezare. Flamenco ar fi apărut, spun specialiştii, în urma împletirii unor elemente decorative medievale ( creştine, islamice, iudaice ) pe broderia melodică locală, tartessiano-romană, descrisă de un Juvenal sau Petroniu. Ceilalţi îi caută filiaţia în cântecele gitano, ţesute în filigran arab, care răsunau pe uliţele sărace ale oraşelor de coastă. Un lucru e sigur – în zilele noastre evantaiul său cu o sută de variante îşi continuă mişcarea de atragere şi seducţie ; mărturie stau festivalurile anuale din Cordoba şi Sevilla, fiestele din peştera granadină Sacromonte sau izbucnirile ad-hoc, improvizate pe scândurile teraselor, la ceas roşcat de înserare.
Pentru necunoscători, flamenco este vraja în care se contopesc şi căreia îi cedează, deopotrivă, spectatorii şi artiştii. În pătratul magic de lemn ( tablao) intră, pe rând, două sau trei persoane. Una dintre ele foloseşte chitara clasică, „rece”, cu spatele cutiei întărit, pentru a marca ritmul. Câteodată flamenco îşi face intrarea printr-un colaj de secvenţe latino, rock sau jazz, aşa după cum consideră de cuviinţă veşnic tânărul Paco de Lucia. Traseul melodic capătă relief prin glasul vibrant al interpretului (cantaor), care îşi potenţează prestaţia cu bătăi din palme. Cântecul înseamnă ritm, dar şi improvizaţie, spontaneitate, curburile melodice lasă loc imaginaţiei, talentului şi înfloriturilor libere, în care excelează, printre alţii, un Camaron de la Isla. Cântăreţul ambulant, aşezat pe scaunul său cu spătar, pare să împărtăşească, peste creştetul atâtor generaţii, vitalitatea şi dramatismul rasei sale nomade, dar şi felul deschis şi liber al neamului andaluz, de adopţie. Melodia alunecă de la notele guturale, joase, se alege singură, ca într-un joc al întâmplării, traversează, pe rând, gama nuanţelor sufleteşti şi ajunge să se spargă în artificii muzicale vesele şi scăpărătoare. Căci flamenco nu se mulţumeşte doar să copieze viaţa, cu momentele ei de agonie şi extaz, ci, de la un moment dat, pare că devine el însuşi viaţă, este una cu viaţa, în curgerea ei fierbinte, dulce şi tulburătoare, de neoprit.
Apariţie firească pe firul emoţiei, dansatoarea flamenco vine să decupeze, să elibereze şi să desăvârşească. Femeia- pată de culoare, costumată în tradiţionalul vestido de lunares – alb-negru-roz – cu rochia ei pepită, cu volane, ne vorbeşte despre graţie şi orgoliu, despre blândeţe şi poruncă. Gesturile ei sunt o întrecere între forţa jocului de picioare şi eleganţa orientală a braţelor şi vin să detalieze ceea ce cântecul, lichid, nu mai are răgaz să discearnă. Cu spatele drept şi ţeapăn, cu figura detaşată, dansatoarea amplifică ritmul african cu tocurile şi castanietele şi transformă definitiv timpul în năvodul unui ritual. Pe măsură ce vocea urcă sau scade, între sfâşierea unui fado şi acordurile săltăreţe ale sevillanei, dansul se aprinde, şerpuieşte insinuant, se revarsă într-o suită de bucle, pare că se subţiază, se stinge, ca să se transforme, de fapt, într-o invitaţie timidă, de tango argentinian. De aceea, nu e neapărat necesar ca în faţa privitorului să se producă un fenomen de talia Cristinei Hoya sau a lui Joaquin Cortez, pentru ca acesta să aibă, pentru câteva clipe, senzaţia de pierdere şi miracol.
După descărcarea sa rapidă, electrică, flamenco se alungeşte într-o promisiune sonoră înaltă şi moare brusc, strâns în pumn. Iar publicul, ca şi interpreţii aplaudă şi zâmbesc împreună. Cu bucuria aceea sinceră ce înseamnă dăruire, încredere şi recunoştinţă. Şi mai înseamnă speranţă.
