Mă-ntrece!

Mă-ntrece!
Peste gustul ăsta lumina îşi varsă
cuiele, rugineşte ca un sânge lepădat de
carne- creşte laoadică mai bătrână,

mai înţeleaptă, vrejul de fasole, floarea
şi păstaia.
Roata se aude ascuţit cum trage după
ea legătura de vite, căruţele rupte, moara
dezmembrată; ţăranul cu capul descoperit
şi ghetele prăfuite.
Mă-ntrece pe marginea drumului,
sfârşitul acesta de chemare, oraşul pitit
dup-o colină ca o mantie de clown într-un
cerc de pânză.
În curând o să trec ca o stafie peste iarbă,
lacuri părăsite o să spăl cu putina
genunchilor mei- pentru gura albastră pe
care o s-o iubesc, o s-o frâng cu piciorul,
o s-o răsfir.
Mă-ntrece tu acum, cu biciul sărat, cu
treapta scursă- stingerea de zi, acreala
pe care mi-o pui în piept, tăcerea mai tare
decât cerneala, şi norii visaţi odată,
galbeni şi scurţi.