Madrid. Patru măşti
Totul a început în anul de graţie 1561, atunci când împăratul cel mare, Filip al II-lea, atras de clima sănătoasă şi de apele multe, a decis să-şi mute reşedinţa între zidurile cetăţii maure Magerit. De atunci, târgul pierdut în marea de ierburi a Castiliei pare că s-a molipsit de vanitatea şi de setea de mărire a Curţii şi a tot continuat să-şi lărgească raza, să cuprindă şi să vămuiască gloatele atrase de himera Banului sau a Gloriei. Astăzi, vârsta copilăriei sale învie în careul dintre calle Mayor, calle Toledo, Opera şi Puerta del Sol, în umbra uriaşelor palate baroce şi catedrale gotice, printre castele ducale şi poduri împodobite, porţi de triumf, în jurul fântânilor arteziene, prin mulţimea de cuburi de piatră care-şi dispută încă echilibrul şi proporţia perfectă. E vorba despre prea-lăudărosul Madrid al Casei de Austria, aşa cum l-au visat Sabatini, Herrera, Churriguera, aşa cum a fost el articulat şi a început să trăiască de pe planşeta cu calcule a lui Juan de Villanueva. Este Capitala lumii, care se naşte încet şi cu trudă din bezna istoriei, tărâmul fantasmatic al umbrelor lui Goya, în trecerea lor printr-o realitate dublă, împărţită între puterea vremelnică şi puterea eternă, între opulenţa Centrului şi sordidul periferiei. Păşim, printre batalioanele de turişti, pe stradele pe care şonticăia odinioară Cervantes, ne depănăm colecţia de amintiri şi de chipuri ale marelui Siglo de Oro, cu gălăgia corridelor şi execuţiilor sale din Plaza Mayor, cu fiestele confreriilor călugăreşti şi galanteriile picaro, cu episoadele dantelate de teatru ale Curţii. Oraşul etern, cu faţa încruntată, făcut să poruncească şi să reziste, să primească plecăciuni. „El Ciudad”, construit cu atenţie şi cu migală, într-o vreme în care timpul oamenilor era la fel de răbdător ca şi timpul naturii.
Plimbarea printre exponatele Madridului sever, închis în sine, se încheie prin paseo del Prado, în zona dintre fântâna Cibelei şi gara Atocha. De aici primim, parcă, aer proaspăt. Ne dăm seama, treptat, că trecem printr-un oraş nou, care-l înlocuieşte pe primul şi care ne vorbeşte despre adolescenţa sa burgheză, de secol XIX. Străbatem, fără grabă, un cartier cu muzee deschise publicului, pe stânga şi pe dreapta se înşiră cazinouri şi hoteluri scumpe, case neoclasice ascunse printre parcuri şi grădini de agrement. Noul cartier vrea, parcă, să contrazică, să se opună, cu argumentele veacului romantic, mentalităţilor bătrâne, să dirijeze visul spre mitologie, să relaxeze poziţiile sociale rigide, să respire. Este un oraş care vorbeşte franţuzeşte, se îmbracă în rochii cu balene sau poartă joben şi lavalieră şi circulă cu trăsura. Este teritoriul noilor industriaşi, lipsiţi de complexele sângelui pur, este aria manifestelor politice şi al protipendadei intelectuale însufleţite de noi speranţe. Ne aflăm, însă, de abia la mijlocul călătoriei.
Întâmpinaţi de edificiul Metropolis, am ajuns pe Gran Via, bulevard construit în oglindă, după Broadway-ul din era prohibiţiei. Trecem pe lângă siluetele zgârie-norilor, pe lângă cinematograful Capitol şi intrăm, practic, în spaţiul unui nou gen de emoţie estetică. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să cotim pe paseo de la Castellana, să lăsăm în urmă sălile în care Dali sau Picasso luptau să expună, cafenelele cunoscute altădată de Hemingway, de Valle-Inclan, de Becquer şi de alţii şi să pătrundem în cetatea Marii Finanţe. Aici, Madridul pare că, ajuns la maturitate, îşi pierde memoria, îşi uită părinţii, durabilitatea pietrei şi melancolia parcurilor ca să se îmbolnăvească de beţia vitezei, se ridică dintr-o dată în picioare, sus, tot mai departe, în căutarea grandiosului de tip american, contorizat în cifre : turnurile Colon, edificiul ziarului ABC, edificiul Bronce, turnul Picasso, turnul televiziunii, turnurile KIO – două blocuri de 27 de etaje înclinate în arc. Aici, cuvântul de ordine nu mai este nici honreza de sangre, nici pasiunea, ci succesul, imprimat în forma standard a extrasului de cont. Străbatem oraşul de aluminiu al aristocraţiei de secol XX, printre catedrale de sticlă tratate cu fluor şi ne simţim martorii resemnaţi ai victoriei absolute a Banului. Madridul acesta aparţine nobilimii cu gulere albe, personalităţilor la modă şi vedetelor pop, pentru oamenii de aici tradiţia se reduce la vila de marmură, cu piscină, iar maşinile de lux devin obligaţie de serviciu. Jungla aceasta a marelui capital, cu pădurea sa ecuatorială de zgârie-nori, a preluat acum funcţia de creier al metropolei, care adună şi pompează înapoi, pe circuite nervoase, sângele banilor, către cele patru puncte cardinale. Aici, în spatele ferestrelor multe se visează şi se plămădeşte chipul de mâine al oraşului, după direcţia şi cantitatea strictă a fluxurilor lui financiare.
Cea mai recentă fotografie a capitalei înfăţişează aşa -zisul oraş nou, crescut peste noapte, concentric, în jurul Centrului şi cunoscut sub numele de „Comunidad”. Este vorba despre salba de şantiere şi poligoane industriale şi anexele lor, adică despre oraşele -satelit ale muncitorimii, străinilor şi micilor slujbaşi. Spre deosebire de toate celelalte, oraşele acestea -turbină sunt mozaicate şi împărţite pe felii etnice – cartierul chinez, african, sud-american, român, etc. Madridul proletar are fruntea încreţită şi umerii căzuţi de oboseală, este capitala poluării, a grevelor şi a caravanelor de autostradă, este patria supermercado-urilor, luate cu asalt la sfârşit de săptămână, ca şi parcurile de distracţii, dar şi tabără a suporterilor şi a culturii de masă. Aici gustul occidental pentru frumos a fost anulat de construcţia contra cronometru, în urma căreia au apărut sute de blocuri, pe pereţii cărora adolescenţii se iscălesc în grafitti ca în celule de temniţă. Periferia, cu legile proprii şi ritmul ei de maşină hidraulică, care toacă monoton orele, anii, cu străduţele ei periculoase, cu barurile deschise tuturor spovedaniilor, cu praful şi serbările şi disperarea.
Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. O dată pe an, toate ipostazele metropolei, toate părţile sale reuşesc să se plieze una în alta, fără zgomot, ca într-un mecanism unic, roşu-maron şi să creeze o singură imagine. Este vorba despre noaptea Anului Nou, dată în care madrilenii obişnuiesc să se adune, ca într-un ritual iniţiatic, în punctul său 0, la rădăcina urbei, adică la Puerta del Sol, pentru a sărbători şi a se simţi bine împreună. Obiceiul spune că, odată cu ultimele bătăi de gong ale ceasului, trebuie consumate doisprezece boabe de strugure. Uva de la suerte, se zice, strugurele norocului. Pentru a celebra, o dată în plus, supravieţuirea sau succesul, în interiorul oraşului care se schimbă şi care trăieşte prin ei.
