„mecanism”. „liniştea în care fumegăm”

Seara de 31 martie a fost dedicată poeziei – citesc, pe rând, Alexandra Coman şi Raul Bribete.

Eugen Bunaru este de părere că Alexandra, aflată la a doua lectură în cenaclu, se află în progres. Ciclul adus demonstrează talent, sensibilitate şi impresionează prin naturaleţea cu care reuşeşte să conjuge extremele – senzorial şi metafizic – într-un mediu liric funcţional. Vorbim, în special, despre specularea senzorialului vizual, pictural, trasat cu minuţie şi despre versuri – efigie, de o mare reverberaţie, care au puterea de a declanşa meditaţia şi de a contura un anume halou emoţional. Se citează exemple. Poemele Alexandrei pleacă, adesea, de la trăiri concrete, dintr-un spaţiu existenţial cunoscut, alienant, pentru a continua, pe o linie feminină, spre ideea sabotării  acestei realităţi sociale ameninţătoare, ce tinde să sufoce. Punctele  slabe ar fi exprimarea retorică şi surplusul lexical.

Faţă de poeziile cunoscute, din volumele anterioare, cele aduse astăzi de Raul Bribete surprind printr-un alt tip de discurs. Dacă până acum autorul cultiva  o poezie reflexivă, de tăietură scurtă, asistăm, de data aceasta, la o schimbare de metodă : ideea îmbracă forma poemului de întindere şi forţă, respectiv a celui cu prozodie clasică. Poemele  ample par să conserve miza gravă, nucleul metafizic, tuşeul romantic şi să transmită o încordare identitară între euri poetice multiple, care îşi dispută întâietatea. Descoperim aici muzicalitate, un patetism strunit, impresia de unitate obţinută prin acumularea detaliilor. Din această perspectivă, s-ar putea reveni asupra unor construcţii metaforice, care pot slăbi traseul puternic al textului. Raul demonstrează o oarecare virtuozitate şi în privinţa poeziei cu rimă, unele formulări amintesc de clasici, altele ne trimit spre Ş. Foarţă.

Remus Lazăr este de părere că poezia Alexandrei place, are priză la vizual.

Florin Mihai Donţu ne citează construcţiile reuşite ale Alexandrei şi accentuează ideea  lirismului reflexiv. În opinia lui, autorul ne deschide, pe rând, problema automatismelor mentale, a utopiei – refugiu artistic, a lipsei de comunicare, a jocului între măşti identitare. Dacă în „Ancoră” viaţa este privită ca un spectacol, în care omul devine o schiţă pe un şevalet, „Abracadabra” ne vorbeşte despre beţia trăirii, despre iluzie şi holon. „Sub tratament” conţine descrierea unui gen de frivolitate angoasantă, reluată în ultimul poem, în forma organizată a unui univers iluzoriu, deformat, spulberat, în final, de sunetul „clopotelor bisericii”. Poezia lui Raul impresionează prin originalitate, este una foarte bună.

La rândul lui, Marian Oprea apreciază în textele Alexandrei sensibilitatea şi imaginaţia ce tinde chiar spre epic. Trebuie revăzute unele explicitări şi asocieri de cuvinte. Într-adevăr, Raul se află şi el în progres, sunt recunoscute în poemele de întindere asimilări din marea poezie – Nichita şi din lirica reşiţeană – Chichere, etc. Este bine să încercăm să păstrăm substratul metafizic, care dă consistenţă formei estetice. 

Anca Bratu, studentă, este plăcut impresionată de măiestria cu care Alexandra fixează în timp „momentele pline”, de extaz. Este foarte greu să îţi reuşească asta. Poezia lui Raul creează un efect puternic, de forţă.

Alexandra Popu identifică un crescendo în textele Alexandrei şi consideră că fiecare piesă a ciclului ei transmite o impresie puternică. Poemele lui Raul sunt inedite, în special cele lungi; de remarcat motivul pământului, cu semnificaţia întoarcerii la rădăcini, la esenţă.    

În opinia mea, asistăm, în ambele cazuri, la variante ale unei poetici înzestrate cu atributele tinereţii – sinceritate, prospeţime a expresiei, ambiţie, căutare identitară, plăcerea experimentului. Microuniversul Alexandrei funcţionează dinamic între „Eu, Tu şi Ei”, după un perpetuum  mobile al (auto ) oglindirii ; aşezată în acest perimetru al timpului „înclinat” şi  spaţiului – „pătrăţel”,  al „pielii moarte” şi al „gândirii cu miros de vanilie”, poeta îşi explorează simţurile şi raţiunea, tocmai pentru a putea să înţeleagă şi să se orienteze ulterior în haosul exterior pe care îl denumim „lume”. Este vorba despre suite de imagini brodate cu talent şi îndemânare. Per ansamblu, ar mai trebui lucrată  frazarea, exprimarea, ar trebui introduse ruperi de ritm.

Raul ne aduce poeme de o mai mare, aspră luciditate, puternic metaforizate, de referinţă clasică – ca fond şi, până la urmă, ca formă –  în care miza pare a se muta în direcţia tehnicii şi a mesajului, fără a-şi pierde apetitul pentru joc. Întâlnim imagini frumoase şi neaşteptate, dar ar trebui evitate, cumva, repetiţiile şi sentinţele, reluate unele secvenţe.

Încheiem cu anunţarea la lectură a lui Florin Donţu. Toate bune.

„Mecanism

Mă conduc să înconjur blocuri

Şi după atâta mers

Las în urmă forme de pătrat.

Tramvaiul m-a depăşit printr-un automatism,

Iar în perspectivă mi-l imaginez

un vierme fricos, ce fuge

din cauza fobiei faţă de tălpi.

Privesc în ochi oameni

cu noduri în gât,

indivizi şi nu persoane,

aproape sufocate de

imposibilităţi.

Trecând sub un panou electric,

îmi văd părul metalizat,

iar bătăile ceasului, aşezat deasupra lui

îmi zvâcnesc în fiecare fir ;

Şerveţele aruncate pe jos

sunt mulaje de consum,

şi continuă să pice din mâinile

artiştilor nefinisaţi.

În forma mea de pătrat,

din jurul blocului,

v-am lăsat îngropaţi

pentru câteva minute,

şi m-am luat la întrecere

cu viermele mecanic,

cel speriat de priviri. „                    ( Alexandra Coman )

Liniştea în care fumegăm 

( prietenul meu )

Prietenul meu are ochelari electrici traşi pe nas

ochelari care par mai mari decât cei de aviator

ei sunt la fel de mari ca două motoare de motocicletă

amicul meu îmi citeşte vreo câteva poeme de-ale lui

în liniştea perfectă din bucătărie ;

citim poeme în proză,

ne îmbrăţişăm cu răceala fastuoasă a sărutului lui iuda

devenind încleştaţi, înghiogaţi în noi, senili,

îmbătrânim înaintea televizoarelor care ne dezinformează

cu meticulozitatea călăului când îşi pregăteşte victima

pentru eşafod – văduva neagră ţesându-şi reţelele

pe discul soarelui ca pe o fereastră. liniştea în care fumegăm

ca două groase, interminabile ţigări de foi

mă bine-dispune. Şi bine-dispus îmi bag în buzunarele fără fund

mâinile, care se prelungesc, atârnate de firul spiralat, lung,

nesfârşit de lung, ca două receptoare ale unor telefoane rivale

între fronturi, pe timp de război.

ochii prietenului sticlesc ca penajul unei prădătoare de lux

înaintea declinului. Ochii prietenului îmbătrânesc

la fel de repede ca propria inimă

şi ochelarii săi în formă de motoare mă liniştesc.

aidoma unui resort fosforescent pe care-l revărs, ritmic,

de pe o palmă pe cealaltă.

În această linişte cu linii de dialog, pe care aproape

că le pot înnoda în chip de funde,

ivirea unei prore de corabie nu m-ar mai surprinde dacă

ar trece prin pereţi.

lucrurile pe care le spunem nu sunt noi, dar sunt lucrurile

noastre care ne apropie. E cald ca în orice casă care se respectă.

atât de cald încât mă simt plutind în puf

mă ridic de pe scaun şi deschid un dulap din care

pământ şi numai pământ năvăleşte în cameră

prietenul deschide gura şi, pământ şi numai pământ

pătrunde pe masa din bucătărie ,din gura lui deschisă.

gesturile mele sunt pământ şi atingere sfărâmicioasă.

prietenul meu îmi vorbeşte aproape cursiv în limba română.

deodată pământ limpede mi se prelinge din urechi

nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care, halucinant,

sunt, la rândul lor şi ei umpluţi cu pământ.

îmi scot mâinile din buzunarele, după cum aţi ghicit deja,

doldora de pământ, pentru a-i strânge călduros mâna prietenului”.          ( Raul Bribete )