Cenaclul ,,Pavel Dan” a intrat, așa cum s-a menționat într-una din postările anterioare, în vacanța de vară. După încheierea sesiunii, studenții se vor bucura din plin de cele 3 luni de vară și … libertate.
Poezia, însă, merge mai departe!… O confirmă, cu brio, publicarea unui grupaj de 3 poeme ale Mihaelei Farcaș, membră a cenaclului nostru, într-o platformă literară/culturală de prestigiu, O mie de semne, editată și coordonată cu multă devoțiune și profesionalism de Gelu Diaconu, poet, prozator, comentator de literatură, ,,fotograf de ocazie” și iubitor de Pink Floyd, cum singur se prezintă. Spicuim câteva rânduri din ,,întâmpinarea” poetei paveldaniste:
,,Așadar, să facem cunoștință cu Mihaela Farcaș, care mi-a trimis texte bune, dar o poză cu format impropriu pentru main-ul site-ului. În consecință, am apelat la www.pexels.com, de unde am luat o imagine care se potrivește întrucâtva cu atmosfera din poemele Mihaelei.
Să vedem în continuare cine este Mihaela Farcaș:
Mihaela Farcaș
Născută pe 28 decembrie 1993. Locuiește în Petroșani (pe facebook spune că în Timișoara). A absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de sociologie şi psihologie, masteratul Psihologie clinică și consiliere psihologică.
Apariţii: revista Oglinda literară cu poeziile „Noapte de august”, „Eroziune”, „Pseudopsihoză”; revista Boema cu poeziile „Lanul de secară”, „Eroziune” , „Alien-self”, „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”, „Bipolaritate”„Ancora”„Fobii”; antologiile literare „Labirint literar de primăvară” și „Incursiuni meta-forice”, „Liric zbor de primăvară”; revista Levure litteraire cu poeziile „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”.
Premii literare: premiul I la Concursul Național Studențesc de Creație Literară „Pavel Dan” 2018, premiul I la concursul „Lirismograf”, Sibiu 2019.
Membră a cenaclului ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara. (……) ”
Felicitări, te mai aștept și altădată pe www.omiedesemne.ro “
O felicităm și noi, cenaclul ,,Pavel Dan”!
1.Disociere
mă enervează că poezia nu e un animal de circ,
nu poate fi dresată
ci explodează ca un ciot de napalm
în miezul zilei caniculare
când Komunyakaa aștepta ca
scheletul bombei să-i tranșeze mințile
& picături de sânge să se amestece cu unda de șoc,
detonând jungla sub soarele transversal
pe hemoragia din centrul lumii.
o combinație de acid lisergic
& monoxid de carbon, copilul rebel
al literaturii înfășurat pe un ac de seringă
menit să liniștească o criză
cu efect de stroboscop & oasele din urechea internă
îți cântă soloul din Comfortably Numb
ale cărui note zboară peste câmpul de cenușă.
2. Faustian
„Moloch in whom I sit lonely.” (Howl – A. Ginsberg)
mă rog la zeul disocierii
să-mi dea o palmă peste față
ca să pot scrie
& circuitele amigdaliene să se descarce
într-o poezie ca un panou solar.
sâmbătă, 6 dimineața,
nu vreau să trag draperiile,
lumea este un loc străin
în care mă joc cu frânturi de lumină
& imaginația e roasă de șobolanul inconștientului,
cușca de care s-a lipit insecta
devenind una, ființă de beton
cu ochi forjați de colosul prezent
în capul meu, pe care îl mai adorm
sâmbătă noaptea când venele
se transformă în tuburi de lumină
& solzii mei cad de pe inima ghimpată –
un Iisus ce-și smulge părul
cu ambele mâini găurite
când adulmecă pașii mizeriei
pe fâșia existenței umane,
dezamăgirea când ai impresia
că viața împarte experiența ca o prismă
dar tu te situezi la extreme
& mintea ta e ochiul mecanic
al gândacului ce încearcă
să iasă din chiuveta
plină de vase & cotidianul
te copleșește ca o pătură murdară
pe care ai fi vrut să naști,
să te naști într-un glob cu un bec
brodat în cuptorul cald
în care se coc plăcinte
nu mai multe selfuri
din cauza inconstanței celor doi ochi
formați în tiparul binelui & răului,
fără grade sau nuanțe
ca beculețele gri de deasupra tabloului.
cai negri în galop ce nu se duc
de fapt nicăieri la fel ca emoțiile
întoarse tot în floarea de carne –
acționează ca o matcă pentru propriii copii
entuziasmați de auto-devorare
ca de un act erotic înălțător
în degradarea constantă,
falsa matrice imaginată de la zece ani
& deșirarea ghemului roșu pentru o pătură de nimic
au fost doi pumni de țărână
în care vreau și nu vreau să mă-ntorc.
am renunțat la căutare,
m-am oprit la starea de fapt,
momentul, îngerul care fuge
de îmbrățișarea titanului rupt
de realitatea măcinată,
născută din absurd
dar însetată de concret.
poezia este îmbinarea celor două lumi,
mintea mea poate exista în glandele ei mamare
& poate fi dureroasă ca o pustulă
sau măreață ca un orgasm.
3. C-PTSD
scrisul s-a născut ca ultim mecanism de apărare
ce mă-nsoțește prin jungla mentală
& lianele se transformă în tije de oțel,
arterele orașului construit pe baza schemei disociative.
aici nimic nu este conștient
& ceața ademenește circuitele neuronale.
nu rămâne decât instinctul ca o statuie
cu pielea măcinată de realitatea distopică
proiectând non-stop cercul absurdului.
poezia este o lamă cu două tăișuri –
cele două fețe ale zeului spun aceeași poveste:
omul va urma întotdeauna calea eliberării
dar cartușul se va umple constant cu gloanțe
iar branula va penetra infinit pielea
până când morfina își va frânge aripile.
mi-aș dori să mă „tratez” de cuvânt
doar că piatra a fost deja cusută pe coloana mea
& când literele vor înceta să-mi curgă din degete
înseamnă că mă voi fi vindecat.
A consemnat E.B.
