BY GELU DIACONU
Mihaela Farcaș (n. 1993) a absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie, masteratul Psihologie clinică și consiliere psihologică.
Apariţii: revista Oglinda literară, revista Boema, antologia Conexiuni 2019, revista Levure litteraire, revista Actualitatea literară, blogul O mie de semne, blogul Parnas XXI, blogul Ecreator, revista Monitorul de poezie, revista New York Magazin, antologiile colective Labirint literar de primăvară, Incursiuni metaforice, Liric zbor de primăvară.
Premii literare: premiul I la concursul național studențesc de creație literară „Pavel Dan” 2018, premiul I la concursul „Lirismograf” 2019, mențiune la concursul revistei „Solitudinea” (2020), volum aflat pe lista scurtă a concursului de debut „Traian T. Coșovei” 2019 (Editura Tracus Arte).Membră a cenaclului ,,Pavel Dan” din Timișoara.
Participare la Maratonul de Poezie din cadrul Studentfest, Timișoara, edițiile 2018, 2019 și 2020.
Shell shock
[anestezie & dezumanizare]
nebuna maniacă și-a deșurubat inima,
cortexul i se încingea ca un reactor nuclear
în care animalul negru prindea contur
& buruieni compacte se cățărau pe țevile sparte.
păpușa rămâne fără păr,
gloanțele șuieră lângă urechea delicată,
se aud doar furia sălbatică și cetele îngerești,
condiția impusă: lipsa tandreții
care străpunge coastele și sternul
prăbușite în convulsii –
un oraș-fantomă sub noaptea
boreală.
Nihil
„Literatura e memoria în flăcări.” (Radu Vancu)
mi-am descheiat corpul
& mi-am aruncat oasele pe masă.
dumnezeu a plecat,
nimeni nu îl poate reînvia.
statuile plâng în fața soarelui,
creierele lor se topesc în balta
din care păsările cu ochii lucioși,
ca niște bucăți de cărbune,
beau apă.
pe cerul obosit urmărim
declicul mașinăriilor mentale –
cum grupele de metili
se cos pe genele noastre
& memoria devine un asteroid
ce se rotește pe aceeași orbită,
punctul fix din craniile noastre zdrelite
în care se ascunde o întreagă lume
teribilă & luminoasă.
Golem
Einmal ist keinmal
singurătatea sapă-n claviculele mele râuri mai adânci decât cataractele globilor oculari amorfi și dezorganizați. spaime și spasme noaptea trecută când luminile reci cădeau pe osatura fragilă a clădirilor ce imitau niște insecte alergând prin sânge iar mintea mea, ca o haină viscerală, acoperea corpul și coconul căpăta reflexe metalice care oglindeau clar o frumusețe prea atroce.
Mirosul ploii ce se lovește de caldarâm
morișca asta decupează un spațiu nesigur
în care avem voie să respirăm
doar prin branhiile artificiale construite de noi înșine
& aerul toxic ne inundă plămânii
ca un nod cartilaginos
care se rostogolește cu viteza
unui asteroid atașat
de falange.
Arcul isteriei
(inima mea, pasăre bătrână cu pene lucioase, luminează creierii zdrobiți în mișcările tectonice)
vreau să ne ținem unii de alții
până desenăm barierele unui cadru sigur
care în proiecțiile noastre luminează atotputernic
colosul ce se întinde peste
drugul singurătății.
Cântec de leagăn pentru simbioză (Radius)
„În placenta ororilor.” (Psalm- I. Bachmann)
dormi lângă cicatricile care-ți izvorăsc
din umerii albi
ca niște râuri ce-și caută albia.
dormi lângă bătăile calme ale inimii mele
ce alintă malaxorul din mintea ta haotică.
să știi cum se va sfârși totul
& să nu te temi că vei rămâne blocat
în realitatea care doar pâlpâie
în umbra acestui perete halogen
& în uter se proiectează ca pe un ecran negru
o rană, un copil neastâmpărat
care vrea doar să se joace
& când nimeni nu îl aude
lovește cu pumnii, respingând
apropierea.
