O corrida , în nord
Gijon, Asturias, august 2005, Feria Taurina de Nuestra Señora de Begoña în cea de-a şasea zi consecutivă de reprezentaţii. În jurul orelor cinci ale înserării, mulţimea continuă să se reverse peste treptele Plazei, într-o orchestră de voci care se strigă, se completează, ţin să se acorde, printre octavele vânzătorilor de răcoritoare, care şi-au început marşul lor concentric, cu tăvile atârnate de gât. Secvenţe cu femei care îşi deschid, una după alta, evantaiele dantelate. Poate de vină e numai căldura, dar, după ce urc la etaj, arena cu nisipul liniat în cercuri îmi pare, ca sub un început de hipnoză, extraordinar de aproape.
Un albatros schiţează, la repezeală, un cer bleumarin.
Iată că apare şi juriul, îmbrăcat de ceremonie, salută şi îşi ocupă cu gravitate locurile în loja de care atârnă covoarele roşii. Şi mie mi-au sosit vecinii – un grup de marocani şi o familie zgomotoasă de andaluzi, ce mestecă întruna. Îmi pregătesc aparatul foto şi îmi mai deschid un nasture la cămaşă. Spectacolul nu poate întârzia multă vreme.
Într-un atac de passodoble, una dintre porţi se deschide şi îşi fac intrarea aprozii călări, cu pelerine şi pălării mari cu pene, urmaţi de întreaga cuadrilla, în costume strălucitoare ( trajes de luces), cu bicornul ( montera) pe cap şi cu mulete violete sub braţ. Cortegiul e întâmpinat cu ropote de aplauze, matadorii şi ajutoarele lor ( banderilleros) defilează flancaţi de picadori ţepeni, cu coifuri şi lance, ai căror cai, legaţi la ochi, par că de abia pot să calce. Dintre personajele care vor interpreta astăzi piesa luptei cu tauri, cunoscătorii – aficionados – îi reperează pe actorii principali şi izbucnesc în urale. Au mare nevoie de încurajare, par ei să spună, cu atât mai mult cu cât nu au cine ştie ce experienţă. Dintre toţi, numai unul se poate mândri cu câteva prezenţe în catedrala afirmării supreme, Plaza Las Ventas din Madrid.
Desfăşurarea orgolioasă a liniei de front se încheie cu atelajul catârilor, strunit de peoni cu cămăşi albe şi cravate de culoarea sângelui. Bătăile din palme se răresc, până într-o buclă de linişte apăsătoare, de unde răsare un slujbaş care ne anunţă, pugilistic, caracteristicile protagonistului. Aflăm că taurul se numeşte Bravo ( Viteazul ) şi a fost crescut, vreme de cinci ani, în grija specialiştilor unei ferme din Badajos. O să fie un spectacol bun, îmi spun, încă o dată.
Toate privirile caută acum poarta grajdurilor, de unde răzbat zgomote înfundate, scrâşnete de zăvoare, ordinele guturale ale bărbaţilor. Pe deasupra celulei de piatră flăcăi zdraveni trag capace de fier şi asmut cu bastoanele bestia ce pare să se zbată înăuntru.
Taurul imens izbucneşte ca o explozie în lumina solară şi suflul său negru paralizează. De abia peste câteva clipe se desprinde murmurul de admiraţie şi se sparg aplauzele. Înalt, cu greabănul puternic şi cu pielea lucioasă, jumătatea aceea de tonă de muşchi condusă de instincte devine pe loc stăpânul incontestabil al spaţiului. Face ocolul arenei în fugă şi se aruncă cu capul înainte în scândurile împrejmuirii, care bubuie ca sub o lovitură de tun. Din primele rânduri se aud ţipete de spaimă. Aleargă în voie de-a lungul gardului, căutându-şi victima, iar prichindeii ce-i sar înainte trebuie să se refugieze ca să rămână în viaţă. Diavolul cel mare, evadat din noaptea închisorii ca din măruntaiele naturii primare spumegă, iar soarele şi zarva îl înnebunesc şi mai tare. Nimeni nu se poate pune cu el, iar când descoperă semicercul enervant al muletelor de pânză, porneşte în viteză – să le facă pulbere, să le calce în picioare. Prima dintre ele îi zboară, însă, neatinsă, pe deasupra capului, la fel următoarea, iar a treia îi mângâie coastele, în treacăt. Se năpusteşte, iarăşi, dar de fiecare dată când dă să sfâşie, pelerina dispare ca prin farmec. Furia îl sufocă, îi urcă în gât, îl ustură ca otrava. Atacă din nou, iar atunci când pânza mincinoasă se roteşte într-o parte, loveşte cruciş, apoi dă să-l prindă pe omuleţul caraghios din spatele ei, dar şi acesta îi scapă cu fuga. În public se aprinde un incendiu de fluierături. Uşor descumpănit, taurul se întoarce spre centrul cercului, de unde îl strigă un om, singur, în costum cu fireturi şi cu muleta desfăşurată până la pământ.
Matadorul Miguel îi urmărise mişcările încă din primele clipe. În sfârşit, putea să aibă taurul aproape, numai pentru el, putea să-i audă răsuflarea, să-i simtă mirosul de sălbăticiune, putea să-i măsoare curbura coarnelor, să-i cunoască şi să-i scoată la lumină calităţile. Încet, cu corpul rigid, ca într-un exerciţiu de balet, bărbatul ţintuieşte fiara şi încearcă s-o ademenească, rotindu-şi pelerina ca pe o coadă de păun. „Trebuie să-mi stăpânesc mâinile, trebuie să-mi opresc tremurul picioarelor”. Nu e uşor, căci simte în ceafă arsura sutelor de ochi şi privirile aspre ale juriului, care îi analizează fiecare poziţie, fiecare pasă de întâmpinare. Mişcările încep să-i curgă una din alta şi îi ies bine, se felicită singur, atât cele „naturale”, cât şi cele „de dreapta” şi „de piept” – iar corul ole –urilor cu care publicul îi însoţeşte fiecare „veronica” îi dau impresia plăcută că dirijează, din muletă, Piaţa întreagă. Nici animalul acela, prea mare şi cu coarnele prea lungi, nu avea să reziste jocului nici măcar o jumătate de oră. Nu trebuia să reziste. Era însă un taur pe cinste. Avea să fie o „buena faena” – o „luptă bună”.
În scurt timp, ceilalţi toreadori se întorc pe nisip şi preiau sarcina eroului, care se retrage în ovaţii. Actul unu se încheiase cu bine. Miguel cel tânăr arătase curaj şi o tehnică variată şi „pură”, în stilul clasic al lui Joselito, îmi şuieră, cu satisfacţie, andaluzul. Venise rândul începătorilor să-l aţâţe pe taur, să-i distragă atenţia şi să-l „alerge”.
Deodată, ţipetele trompetelor anunţă picadorul. Fără grabă, cal şi călăreţ traversează circul, în pas săltat şi se poziţionează într-un con de umbră, din care cavalerul îşi schimbă suliţa pe lancea mare de luptă. Între timp, măscăricii îşi dirijează Împăratul, printre ţintele lor mişcătoare, către silueta masivă, de tanc, a calului de corrida.
Iată că taurul îşi descoperă, în sfârşit, prada cea mare şi nemişcată, victima sigură de pe câmpiile copilăriei şi se aruncă imediat asupra ei, îi înfige cornul în burtă, pe sub blindajul de piele care o acoperă şi se împinge înainte, să taie, să sfârtece, să ridice. În acelaşi minut, picadorul aproape căzut din şa îi împlântă vârful lăncii între umeri şi se lasă pe el cu toată greutatea. Presiunea continuă să crească într-un timp care se goleşte. Cine va ceda acum, omul sau bestia – căci armăsarul sacrificat nu dă niciun semn de suferinţă… Lângă mine, marocanii transformaţi în massai urmăresc scena cu gurile uitate deschise.
Taurul nu mai poate şi se desface, printr-o convulsie. Durerea din greabăn îl arde şi, pentru prima dată, răsuflă greu, din stomac. Din rana de pe spate i se prelinge o lacrimă roşie. Apoi pare să-şi uite duşmanul, priveşte în toate părţile, bate pământul cu copita şi se repede val-vârtej spre ţinta următoare.
Răsună atunci cântece vesele de cimpoaie şi un jongler trece gardul, înarmat cu banderillas în tonuri alb-roşii. Evită soarele şi locul în care animalul e făcut să „ danseze” şi se îndreaptă spre mijlocul cercului, ca să-şi verifice lamele încovoiate, ascunse. Când, în sfârşit, are fiara în faţă, se ridică, iată-l, subţire ca nuiaua, duce braţele în lateral şi, dintr-o dată, îi agaţă din fugă cârligele de ceafă, apoi sare bariera. „Oh”, expiră, uşurată, mulţimea.
Al doilea toreador primeşte cuţitele, apoi cel de-al treilea. În viteza cu care ţâşnesc drept spre moarte, dar pe care o evită, în ultima secundă, te-ai aştepta să zboare de-a dreptul peste fruntea plecată, ca altădată, în Creta.
Lupta era, într-adevăr, bună. Taurul era brav, dar nu călcase în picioare barrera şi nici nu rănise pe nimeni. Se opri o clipă şi încercă să-şi scuture tăişurile care îl îngreunau şi îi intrau în carne. Îşi plimbă privirile pe deasupra gloatei aceleia colorate, care mirosea atât de ciudat. Piticii aceştia, pe care îi putea strivi oricând, nu păreau să-l slăbească, ba dimpotrivă, deveneau tot mai ageri pe măsură ce puterile îl părăseau. Dar se puteau ei oare măsura cu el ? Uite, se desfăşuraseră acum în evantai şi nu pridideau să-l strige, ba chiar să-i bată din picior, cu obrăznicie !Cum îşi mai jucau ei pânzele acelea nesuferite ! – şi atunci animalul îşi coborâ coarnele şi năvăli şi doar norocul îl mai salvă pe unul din oameni – „hei, atenţie, nepricopsitule!”, ţâşneşte un glas din public. Cercul omuleţilor acoperiţi cu falduri violete se strânge din nou în jurul taurului, apoi se deschide, ca o respiraţie sacadată.
La un moment dat, orchestra dă de ştire şi matadorul îşi face din nou apariţia, cu o muletă roşie şi o sabie de plastic. Camarazii i se retrag, unul după altul şi îl lasă încă o dată singur. Asta ar trebui să fie runda finală, pregătită de cele dinainte şi aşteptată cu sufletul la gură de bandele vesele de pariori.
Fierberea din tribune scade cu totul. Cei din primele rânduri se ridică în coate, să vadă mai bine. Tânărul înaintează cu pasul studiat până în centrul ringului şi îşi lasă în jos pânza triunghiulară. Îşi scoate pălăria şi o aruncă la pământ. Un geamăt face ocolul asistenţei, căci montera cade cu gura în sus, blestemata, încărcată cu moarte.
„Hep!”. Uriaşul se repede orbeşte la pelerina scurtă, parcă mai vie decât toate celelalte, dar toreadorul îl execută repede, printr-o serie de pase uşoare, apoi îi întoarce spatele, cu indiferenţă. Furtună de ovaţii. După câţiva metri se opreşte, ia o poziţie marţială şi îl cheamă din nou.
„Hep!”
Numai că animalul nu se mai lasă aşa de uşor de păcălit. Cu umerii sângerând şi privirea tulbure, se opreşte adesea şi atacă numai dacă pândeşte.
„Hep!” sună comanda bărbatului. Omul îşi ţine pelerina la spate, cu o mână şi îşi obligă rivalul să traseze un cerc complet în jurul lui. În timp ce animalul îi trece pe dinainte şi-i murdăreşte jacheta, îi mângâie crupa cu palma.
Face un pas îndărăt şi se opreşte într-o postură care îl face pe taur să îi şteargă piciorul cu coarnele. „Ole!” ritmează mulţimea, în delir.
Deodată, Miguel începe să-şi poarte animalul într-o avalanşă de pase, prin stânga, prin dreapta, şi-l răsuceşte împrejur, iarăşi prin faţă, pare că şi-l apropie şi îl îndepărtează după propria plăcere, la un moment dat confruntarea cu moartea pare a deveni un dans intim, cu parteneri strânşi unul în altul, de acum omul nici nu mai are nevoie de strigăte spre a se face ascultat, îi vorbeşte bestiei cu o voce blândă, hai, uşor, încă o dată, îl încurajează ca pe o femeie, bărbatul şi fiara par să se contopească într-un vârtej, să se cuprindă într-unul şi acelaşi trup negru, primitiv, într-o fiinţă de întuneric cu braţe care smulg, cu picioare de cal şi coarne şi coadă, în făptura aceea cu forme neclare, pe care o presimţim undeva cu toţii, în adâncul viselor noastre şi despre care se obişnuieşte să se vorbească în şoaptă. Atunci când se desprind, însă, descoperim, cu groază, cum taurul minoic care ne provoca teama nu mai era acelaşi, ca şi cum dansul cu viaţa îi preschimbase ceva esenţial şi, în acelaşi timp, nevăzut, prin faţa noastră se mişca un trup care părea să-şi fi lăsat puterea în celălalt corp, nu mai recunoşteam animalul acela domestic, căruia vrăjitorul tânăr părea că îi furase inima din piept şi începuse să i-o mănânce. Şi nimeni nu îndrăznea să spună o vorbă.
Uşor ameţit, matadorul ia distanţă, îşi şterge fruntea şi îşi aşază un genunchi pe nisip.
„Atenţie, Miguelito!”, avertizează un glas de femeie.
„HEP!”
Docil ca o vită, taurul sau ce mai rămăsese din el îşi urmăreşte pânza şi, în trecere, îi atinge braţul coechipierului de la sol. „Bravo!” se trezesc tribunele. Din balcon, arbitrii, Marii Bătrâni ai tribului nostru, dau aprobator din cap. Omul se ridică, îşi îndreaptă spatele şi face o plecăciune. Asta era pentru noi, asta era pentru Gijon. Dar parcă nimic nu mai era cum a fost altădată.
„Animalul ăsta şi-a pierdut onoarea”, şopteşte, parcă, Vânătorul din Andalucia. Fiara care sperie trebuia sacrificată de eroul raţional, mă ajunge gândul, stihiile pământului nu trebuiau îmblânzite, ci învinse definitiv, izolate, ca în toate legendele vicleniei omeneşti.
În glas de trâmbiţe, matadorul îşi schimbă sabia pe una cu vârf de fier. Se lasă tăcerea. Îndoaie un picior, îşi întinde braţul şi privirea de-a lungul lamei. Cu mâna stângă, începe să-şi agite pelerina, ca să oblige animalul să-şi coboare capul.
Taurul se apropie, tiptil ca o pisică. Miroase. Priveşte în jur. De ce nu mai se aud strigăte ? Nu, nu avea de ce să se teamă, muleta colorată îl cheamă, din nou, să se joace. Răscoleşte nisipul cu copita, îşi îndoaie grumazul şi se repede. Şi atunci, într-o clipită, lumea îngheaţă. Omul îi înfige dintr-o lovitură sabia până în mâner printre oasele umerilor, direct în inimă, apoi sare cu agilitate într-o parte.
Un cor sălbatic de urale izbucneşte din publicul ridicat în picioare. „Buena estocada ! Campeon !”, apreciază bucuros cineva, pe o bancă vecină. Ca trăsnit, animalul se împleticeşte printre cercuri violete, îşi scutură capul şi se prăbuşeşte. Pe loc, unul dintre ajutoare îi curmă agonia.
Victoria este deplină. Beat încă de emoţii, Miguel este felicitat de colegi, în vreme ce sute de guri îi scandează numele. I se prevede un viitor frumos. Şi mulţimea nu trebuie să-şi agite prea mult batistele albe, căci învingătorul primeşte din mâna aprodului trofeul cel mare, una dintre urechile învinsului. Victima este legată de atelaj şi, după ce face ocolul arenei ca să îşi primească ofranda postumă, este scoasă din scenă. Muzica se opreşte şi ea, ca şi dansul.
În după-amiaza aceea toridă de august trei matadori au mai înfruntat şase tauri, dar n-a fost o luptă mai frumoasă. Apoi întreaga echipă s-a strâns, a împachetat şi a plecat la o altă fiesta, undeva prin sud.
Alexandru Colţan
