Seară paveldanistă cu un gust … de ploaie bacoviană, dar și cu bucuria unei aniversări colegiale!
18 ianuarie 2024, prima seară de cenaclu din noul an. Doar câţiva membri fideli (un grup restrâns) au bătut drumul, pe o vreme vitregă, ploioasă, până la Casa Studenţilor să-l asculte pe colegul lor, Vlad Ciurescu, citind din noile sale ,,producții” de proză și poezie. Ei, acești fideli, simpli actanți lirici aflați în etapa căutării propriei identități poetice sau doar simpli iubitori de poezie, firește nu se numără (și nici nu-şi arogă astfel de merite…) printre ,,vipurile” celor mai în vogă promoţii sau grupări post-post-umaniste și nici măcar printre (mai) recentele ,,vipuri” ale Cenaclului ,,Pavel Dan”, tot mai distante, în ultima vreme, de întâlnirile de joi seara. Și asta, în ciuda faptului că cenaclul a avut, ca și în cazul promoțiilor paveldaniste anterioare, și de data aceasta, rolul său esențial în faza primelor afirmări ale unora sau altora, dacă ar fi să amintim aici doar publicarea lor în revista Orizont, participarea la proiectul Poezia merge mai departe, la lecturile publice din cafenele și librării, sau de la Arad și Săvârșin, sau doar dacă am aminti aici Antologia Pavel Dan – 65 cu ecourile de presă și cu cele 2-ă lansări aferente (la Casa Sudenților și la librăria Cărturești). Nu este vorba, în aceste câteva rânduri, de evaluări sau suspiciuni …conspiraționiste. Nu, sunt doar simple și banale constatări la fața locului… Și, până la urmă, e firesc să fie așa. Fără îndoială, viața, ca și poezia, merge mai departe, iar cel ce își asumă condiția de scriitor, de poet, își asumă, din start, implicit, metaforic vorbind, singurătatea alergătorului de cursă lungă…
Și, totuși, seara de 18 ianuarie a fost, deși discretă, o seară decentă de cenaclu. Ba chiar o seară consistentă și prin nota ei de varietate, prin conținutul ei diversificat. O primă parte a întâlnirii a fost dedicată memoriei și evocării poetului-simbol al declanșării Revoluției timișorene din decembrie 1989, Ion Monoran (18 ianuarie 1953-2 februarie 1993). Moderatorul întâlnirii a făcut un succint portret al poetului paveldanist, pur sânge, Ion Monoran, din anii ’70 ’80, apoi s-au citit câteva poeme din volumul postum Eu însumi (Cartea Românească, 2009). În prefața cărții , ,,Ion Monoran: Istorie și poezie”, regretatul scriitor Daniel Vighi, paveldanist și el în anii studenției sale, caracteriza astfel poezia lui Ion Monoran:,,directă, brevilocventă, vitală, nostalgică, socială, politică în sensul nobil al cuvântului…”
Ca un intermezzo binevenit, prin ușoara notă de inedit și de plan secund, muzical, seara a continuat printr-un vesel și tonic Mulți Ani Trăiască, moment care a dat serii o frumoasă și colegială coloratură, s-o numim sărbătorească, fiindu-i dedicat Deliei Costea, cu ocazia zilei sale de naștere.
A urmat lectura prozei și a poeziilor propuse de Vlad Ciurescu la acest început de sezon cenaclier paveldanist, și, desigur, potrivit ,,ritualului” s-a trecut, apoi, la discuții, la exprimarea, prin filtru critic, a opiniilor, la analiza pe texte, la dialog, la întrebări adresate autorului. S-au exprimat, cu ,,probele” în față, cei prezenți (în ordine aleatorie: Delia Costea, Floricel Bogdan, Cosmin Dragomir, Octavian Hrițcu, Marian Oprea, E. B.), existând, dincolo de inerenta diversitate a opiniilor, un consens: proza a fost cea care a întrunit, din partea tuturor, aprecieri pozitive, argumentate prin atmosfera de mister, cu tentă fantasy, prin coerența și percutanța scriiturii, sigur formulându-se și ideea posibilității dezvoltării epicului, devansat de zona descriptivă a textului. În privința poeziilor, care în intenția autorului s-au dorit a fi un experiment, o încercare de reinventare lirică, părerile au fost împărțite, exprimându-se și rezerve, sugestii. În cuvântul său, Vlad Ciurescu a apreciat ca benefice pentru viitorul scrisului său toate opiniile exprimate. Aici e de adăugat un detaliu sugestiv: pe foarte tânărul poet și prozator Vlad Ciurescu l-au însoțit pentru susținere … morală doi, la fel de tineri, fani și prieteni ai săi, studenți și ei. Îi veți putea cunoaște la proxima întâlnire de cenaclu programată pe data de 1 februarie.
A consemnat Forum studențesc
Înainte de toate
Îmi repetam câteva versuri în minte când primul strop de ploaie a făcut contact cu lentila stângă a ochelarilor mânjiți de scris. Garajele, ca nişte butuci într-o pădure proaspăt defrișată, mă așteptau amplasate în fața facultăți de drept. Am făcut stânga, dreapta, printre buruieni și cămine comuniste. Petice verzi, goale… Pe vremea asta, studenții preferă căldura și seceta camerei de cămin. Tocmai ce am scos zece exemplare, toate pline cu texte proprii. Unele bune, altele proaste, nu prea conta, de data asta nu citeam ca să impresionez. Alarmat cu muzică „dream pop” în căștile mele uzate, nu aveam elanul de altădată.
Purtam un palton gri închis, un ghiozdan rezistent la apă, rupt, deci inutil împotriva ploii torențiale ce tocmai urma să vină. Am ajuns la Universitatea de Vest, planul era simplu: racolez doi prieteni și îi duc la cenaclu. Ne-am întâlnit, am băut o cafea scurtă de la automat și am ieșit să îi dăm bătaie spre Casa Studenților. Cerul și-a pierdut vlaga, stropii au început să cadă, purtați în toate direcțiile de vântul care sufla așa de puternic încât mă controla chiar și pe mine. Era ora 18 fără 10, mai era timp, la 19 începe ședința de cenaclu. Am chemat un Uber, cu o oră mai devreme. Ploua torențial, traficul era blocat, și șoferul nostru avea întârziere. Mașina a ajuns, până la urmă, mult mai repede decât anticipasem.
Începe cenaclul
După jumătate de oră de îndoială în fața destinației, au ajuns colegii. Nu am fost toți paveldaniștii la masa lirică a cenaclului. Era o zi importantă, comemorativă. Ion Monoran se născuse în 18 ianuarie. Eugen Bunaru a inițiat un moment de reculegere, apoi a recitat din fostul său prieten și coleg de cenaclu din anii ’70, ’80. Au urmat discuții despre acest important poet optzecist, paveldanist, care a oprit tramvaiele la Maria și, alături de alți doi prieteni ai săi, a îndemnat lumea adunată în preajma bisericii pastorului reformat László Tőkés la revoltă împotriva dictaturii comuniste, la luptă pentru libertate.
Nu a fost deloc pe placul oficialităților comuniste și nici foarte apreciat de chiar unii dintre colegii de generație acest Mono, dar era bun, era diferit. Versurile sale puternice răsunau acum în sala anilor ’80 uşor nostalgic, evocator și trezeau celor prezenți imagini, trăiri, sentimente. Sala cenaclului s-a cufundat într-o liniște lirică, povestea lui Mono prindea contur.
În aceeași seară, am aflat că o sărbătoream pe Delia Costea, care se născuse, sau …renăscuse, în ziua de 18 ianuarie. Chiar eu am dat tonul cântecului,… După ce s-a râs, s-a roșit și ne-am simțit ca acasă, am gustat prăjiturele cu caise. Luam câte una și mă pregăteam, cu gura plină de dulceață, de startul lecturii personale. Tot ce voiam de la această lectură și seară era clar, păstrarea tradiției, căldura grupului și îmbunătățirea abilităților de scris.
Timpul de lectură
Nu prea m-am pregătit, am cules câteva texte scrise cât se poate de recent, și le-am înghesuit pe trei pagini. Proza mea neterminată, cu un final lăsat liber să plutească, printre norii ăia formați acum 65 de ani în sala de cenaclu, plini de forță literară și cerneală. Am recitat și 4 poeme, s-a spus că acest stil, pe care îl experimentam de ceva timp, este mult mai puțin convingător. Să revin la zvâcul meu poetic de altă dată, la halucinațiile și versurile ce te fac să le pui la naftalină. Bogdan Floricel a început în forță cu o critică remarcabilă. A atins toate punctele, o schemă solidă plină de opinii proprii și bine justificate. Eugen Bunaru a adăugat de fiecare dată ce lipsea, solidificând fluxul literar al serii.
Final de poezie
După ce s-a terminat de comentat și criticat ,,opera” ciuresciană, a debutat, un fel de casting poetic, un nou paveldanist, venit chiar în acea zi. Tudor Lăpădat s-a prezentat și a citit un poem, dorea să fie o povestioară, dar timpul nu i-a permis o lectură mai amplă. În următoarea ședință, din data de 1 februarie, el va fi unul dintre protagoniști și va citi un întreg grupaj.
Chit că a fost o vreme haotică, noi ne-am întâlnit, ne-am simțit bine, am sărbătorit, am ascultat, am povestit și meditat în sufletul micii biblioteci din Casa Studenților. Cenaclul Pavel Dan a fost și va fi un loc primitor pentru cei chemați… Locul unde sufletele acide, pline de esență poetică se formează și cresc.
Ca dintr-un borcan ciobit la fund, ei, tinerii aspiranți din seara lui 18 ianuarie, s-au scurs din sală, bine dispuși. În fața clădirii, sub statuia Fecioarei Maria ce domina fațada C.C.S.T., am fumat o țigară, am pălăvrăgit, purtând, mulțumit, în mine, ecoul urărilor de bine și succes pe mai departe!
Vlad Ciurescu
Montaj – texte, poze: E. B. Foto: Delia Costea; E.B
Și o revenire: proză şi poezie – Vlad Ciurescu 23 ianuarie
Casa de pe strada Verde
Grijile băiatului se pierdeau în apus. Roțile plăcii sale, patinau pe asfalt. Adrenalina adusă de înclinația dealului sfida orice frică. Nu mai conta că se afla în aceea zonă fioroasă a orașului. Lumina nu mai îmblânzea casele lungi și arogante. O simplă privire aruncată spre corpul lăbărțat din cărămidă, și fața sa roșie de plod se estompase. Avea peste 16 ani. Nu mai putea să lase fricile libere prin corp. În urmă cu ceva ani buni, casa aia, clădirea aia, fost adăpost social, era o atracție desăvârșită pentru toate vârstele. Acum a pierit farmecul ăla infantil de casă bântuită. Pentru el, e doar întuneric, e orice. Nu știe niciodată ce s-ar afla acolo, nici nu vrea să știe.
Ferestrele înalte, din sticlă subțire, mult prea fragile pentru secolul acesta, erau intacte. Straniu că nu e subiect de vandalism. Pereții nu erau curați, dar nici pictați. Nici urmă de siringi sau chiștoace. Nu avea nici miros neplăcut. Ușile erau deschise pentru oricine e dispus să arunce o privire. Construcția lată, părea puternică, capabilă parcă să aibă grijă de ea singură.
Tobi trecea prin adolescență ca un nor de furtună. Avea acel val clandestin de emoție că poate și trebuie să facă orice. Conform standardelor mamei sale, e adult, deci e capabil de orice. Vrea să fie cel mai bun și cel mai curajos. Casa fantomatică își bate joc de acel gând al său. În fiecare seară, trece pe lângă ea. Nu că e în drum, da` vrea el să fie. Dorește să o vadă, să îi simtă esența. De ce să îi fie frică de un loc. Nu există nimic supranatural. Are forță și reflexe să înfrunte orice ființă ce ar putea fi acolo. Este gol, totuși, pare plin.
La marginea acestui spațiu destul de întins, nu prea dotat cu turiști. Locatarii începeau să dea foc. Nu conta ce arde, e toamnă fumul trebuie să valseze agasant peste stelele opace. Periferia era plină de așa zisele ochiuri portocalii. Făclii firave sau flame ce îți dau impresia că scapă, că vor devora casele sau copacii. Tobi adora toamna, iubea să dea din piciorul stâng peste șoseaua fumegândă. Placa sa înainta, când știa. A devenit din ce în ce mai conștient că ajunsese acolo. În locul unde spera să nu mai calce. În cartierul în care sfârșea inconștient în fiecare noapte. Nu se pot numi case, clădirile de pe strada Verde. Majoritatea stau părăsite, unele dau impresia ciudată de căldură familială, altele doar te ademenesc și vânează.
De data asta, băiețelul ce se crede om în toată firea, se simte o bestie. Cinci doze de energizant și multe dealuri coborâte cu placa,i- au cauzat această iluzie păcătoasă. Nu mai vrea să arunce priviri, urmate de accelerare și tulire acasă la siguranța cheii în zăvor. Vrea să spargă rutina asta lungă. De ani de zile trece prin același loc și nu face nimic. Visează la ce e acolo. Creaturi sau comori, nu știe. Își dorește, aspiră cu ardoare. Știe că va găsi ceva, un lucru sumbru, îi va plăcea. Frica urcă până în tâmple.
Buze umede, ochi uscați avea copilul, când lua placa în mână. Fugi, cu o viteză furioasă, nervos parcă s-a smuls din lanțuri bine sudate în balamale betonate. Dune drăgălașe de nisip rozaliu în lumina lunii parcă portocalie în noaptea asta, plonjau în spatele său. Tobi nu fugea acasă la el. Tobi fugea la acel loc grozav de misterios. Clădirea uriașă pare fricoasă în umbra micului curajos.
Brusc picioarele puștiului se opriră. Mecanic se uită la poartă. Nu a durat prea mult timp să realizeze de ce era atât de gol, dar atât de bine păstrat. Ușile descuiate au lăsat, la lumina ochilor acelui plod confuz, adevărul. Nu avea de unde știi ce era acolo, ce e de fapt acel loc. Nu mai era frică, ce simțea acum, părea inexplicabil. Se simțea înfricoșat de tulburat, dorea să prindă pietre între dinți. Voia să îl doară, să plângă. Nici o emoție nu se putea citi pe fața sa. Mii de senzații noi, intruzive, dezgustătoare, se înfruptau din inocența lui proaspăt păstrată.
Timpul rânji o secundă, aerul se solidificase, un val caleidoscopic lovi realitatea. Tobi nici nu alergase spre casă, încă nici nu o privi. Roțile plăcii sale patinau pe asfaltul plin de ceață și fum. Un fior străin oricărei ființe existentă pe acest pământ îl lua pe Tobi de gât. Până în stomac se umflă frica malformată de frici mai mici și șterse. Fostul adăpost, domnea strada verde. Se holbă mai o singură dată la titanul adormit, și o tuli.
În fiecare seară va trecea prin fața acelui loc, în fiecare noapte va dori să intre, chiar dacă are straniul sentiment că a mai fost.
Piciorușe speculative
Contur fatidic intercalat
Frontal pe ciment
Inter-creator oniric
Slăvit de speculațiile umblătoare
Bolnăvicios gradat înfipt
În scaun cubic
Înconjurat de parpalac
Degeaba vezi:
Norii verzi solizi
Turnurile estompate purpurii
Aerul materializat difuz
Entități roz la automate:
De cafea
De mâncare
De visare
Realul întortocheat pătrunde
Prin căști în cortex
Cald subconștient
Suprimi speculațiile umblătoare
Timp murat
Uităm des
Cu cine am vorbit
Ce am făcut
Unde am fost
Sau cine suntem
Castravetele stafidit
Răcnește încă o dată
Are gura uscată, nu e plin de apă
Visul se pierde
Când deschizi ochii și vorbești
Cu tine sau cu ei
Prezent suculent, nu scapi de el
Trecutul se uită
Viitorul se pierde
Cap nud și țigară aprinsă
Cafea rece în zăpadă încinsă
Deasupra de toate
Castravetele șoptește
Balcon
Paraziții pătrund în poezie
La două patruzeci răsturnat
În butoiul cu mâncare
Țigara e nesfârșită
Între degete și dinți
Pătrat dau din molari
Între gongi ce mișună spre lună
Fixat, nu mișc
Luna aia de sub sticlă
Stă sus cum e normal
Luminează când vrei tu
Și se arde de la apă
Ies și intru
Cu ceai sau cu apă
Cu fum sau cu abur
Plin de greutate stupefiantă
Adorm pe bâzâială de leagăn
Eteric gripat
Tragi guri mici de aer
Toracele scheaună ghemuit
Pendul din stânga-n dreapta amețit
Mai ușor ca niciodată
Tragi de nas, ștergi, întinzi
Plin de mâzgă voluptoasă
Stai pe-o parte în eter
Și vezi
Și simți
Și nu contează
Că ești singur
Că te doare
Că e seacă sau că moare
Capul cade peste pernă
Vise – subconștient – te înconjuară
Apare ființa cea febrilă
O ții de mână, tot-i bine
–
Ascultând puţin şi ploaia de afară…
