Mai jos vă oferim un mic grupaj de imagini și poezii de la seara de cenaclu, desfăşurată între orele 18,00–20,30, care a precedat Spectacolul stradal de poezie ,,Balcoolaurul și gladiautorii”. Un spectacol, în regia lui Sabin Popescu, cu mare succes la publicul prezent, al cărui scenariu a fost realizat după volumul „Cuprins: Cenaclul Pavel Dan 55”, o antologie de Eugen Bunaru. ,,Premiera spectacolului a avut loc cu prilejul celei de-a 65-a aniversări a Cenaclului „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, un cenaclu legat organic de Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a UVT.”
A consemnat Forum Studențesc
Un poem de Cristi Căliman
Diform
EL
Și din nou ploaia venusiană ne lichefiază mințile;
Condensată de atmosfera apăsătoare, gravitatea
Situației comprimă fragmentele noastre
De stimă, fărâmițându-le, furaj furat
Din guri mumificate și reoferit celor salivând—
Pentru bunăstarea astrelor. Și deasupra, ipostazele nopții
Dansându-și podoabele de somn peste visele noastre.
EA
Când îmi admir unghiile tăiate strâmb
Îmi place să cred că asta mi-ar scurta
Părerea deja îndoielnică despre mine. Alții
Ar beneficia de pe urma lor, dar niciodată eu.
În lipsa unui capriciu extern, al patrulea perete
Intern demonstrează doar același fapt derizoriu:
Că m-am săturat să-mi tot strâmbesc amintirile.
EL
Aș vrea să-ți pot înapoia vorbele intacte, exact
Așa cum le-ai abandonat în pragul atâtor despărțiri
De identitate, identice. Cuvintele devin gesturi
Fără franjuri, draperii roase de molimele timpului
Peste care tăcerea apasă ca palmele duse la ochi:
Și din nou, aceeași întrebare reluată de la capăt,
De parcă schimbarea ar veni deodată atât de natural.
EA
Destăinuiești ceva despre mine și toți te aprobă:
O neglijența inexpresivă devine experiența
Unei vieți, care ar putea însemna ceva veridic,
Un contact posibil. Picuratul robinetului
Sună parcă tot mai puțin ruginit, o altă rutină
Ce insinuează perspective imaginabile dar inestetice;
Și deodată, din defecțiune, decurge o eliberare.
EL
Dar câte nuanțe se pot smălțui în palmele deschise?
Drajeuri de ploaie într-un galop disperat pe parbriz
Anunță duhoarea unui suflu nou, poate cel al primăverii,
Sau al stiloului subtil, nicidecum amenințător, decât dacă
Vântul e amenințător atunci când mestecă arborii
Și îi scuipă strategic, ca piesele de șah, cu spații
Largi între ele, ce lasă loc de interpretări.
EA
Așa stau lucrurile, mereu la extremități și indecise
Între extreme, credibile dar impalpabile, acute
Și tăcute, ca numele lor și ale noastre, vorbe
De întuneric rostite fără lux de amănunte, emblematice
Pentru felul în care viața ar fi putut fi, dacă ar fi fost
Un bun imaginat; ritualul rușinos îndeplinit pe ascuns,
Cu lumina stinsă, de către șamanii tăcerii și ai uitării.
EL
Totul a debutat cu un strănut catastrofal și acum
Șarpele sălășluiește aici, în culcușul său cald de carne.
Animal rănit și sângerând, organ vital atins de boală, cu bătăi
Aritmice, suflare umedă cu șanse slabe de viață.
Aici, într-o fantă retrasă sălășluiește adevărul, umbrit
De pereții unei prăpăstii de netrecut. Rostim mereu aceleași
Vorbe, atingând de fiecare dată înțelesuri noi și ascunse.
EA
Azi lumea pare mai strâmtă, ca o bluză sau un țărm intrat
Sub ape. Ne înghesuim unul într-altul de frig sau din apatie,
Dornici de căldura slabă a caloriferelor, căci și aceasta,
Deși intermitentă, e preferabilă așteptatului în zadar
După tramvaiul întârziat. Într-o stație dezafectată.
Răzleț și rece, un halou de halogen ademenește blând
Muștele dimineții—totul pentru bunăstarea astrelor.
EL
Clipele și cuvintele se scorojesc cu încetineală și cad
De pe pereți precum gândacii îmbuibați de igrasie. Și totuși…
Alte momente păreau de aur, clipe de soare peste gene, un
Zâmbet tăcut și senin, doar că în somn visele par mai vii,
Iar noaptea ne jefuiește roua proaspătă dintre pleoape. Între
Atingerile noastre un fir subțire de păianjen frizează obsesia
Unui gol; teribilă, ultima consolare devine tolerabilă.
EA
Tu încerci să-mi apuci formele sugestive printre lianele
Delineate dar eu mă păstrez mereu înaintea ta, un abur
Evanescent râgâit de gurile de canal de sub pașii tăi.
O privire pe furiș, un gest dezinvolt schițat de cer
Și semințele aparent expirate au încolțit corbi pe alte
Meleaguri, uitate de demult, dar încă vii în amintirile
Ghețarilor și în avansurile norilor retrase din timp.
EL
Să ne înscriem numele în catalogul stelelor, să ne recuperăm
Originile din sânul nopții, să privim cu calm o altă viață
Ce nu am posedat-o dar pe care am dorit-o, aceasta ne-a fost
Ambiția. Ne-am împiedicat unul de altul dintr-un capriciu
Crezând că asta va fi ultima cădere, dar totul a rămas ca la
Început, granițele neschimbate. De-o parte și de alta acum,
Cu încăpățânare, ne vorbim dintr-un prezent continuu.
EA
Un nume înseamnă atât de mult, dar niciodată cât vrei.
Asta mi-ai promis atunci, cu atâta ușurință, un șal de cuvinte
Să-mi țină de cald, și să mă ferească de privirile
Tale întârziate cu subînțeles. Evit aceleași capcane, gropi Amplasate fără sens în calea maidanezilor, și mă prefac
Că ăsta e sfârșitul drumului, deși strada sugerează
O reluare după semnalul semaforului intermitent.
EL
Între cuvinte și fapte există o distanță atât de mică, atât de
Îngustă, și totuși de necucerit, iar fiecare cuvânt nespus
Adâncește riftul. Creăm hotare noi pentru orgoliile noastre,
Invadându-le pe ale altora, în căutarea diformă a iubirii,
Dar ea evadează de fiecare dată, se retrage printre degete,
Ca un miraj narcisic, ce nu dispare, ci doar se refugiază
Între noi doi, în singurul loc rămas, ascuns și adevărat—
EA
Stoluri de cenușă în vâlvătaia cerurilor și vânătăi, atât mi-a
Mai rămas din ce mi-ai oferit în acea dimineață, cu atâta
Delicatețe. Totul – niciodată, dar o părticică ți-ar fi aparținut.
Promisiunea caldă a sângelui și aroma teilor.
Regretele sunt de prisos căci nimic nu ne mai poate
Răni acum, mândri, demni și iubitori. Dar între noi doi
Nu va fi niciodată ceva mai mult decât nimic.
Delia Costea
Viața la superlativ
Dimineaţa la trezire îți arunci sufletul în primul sertar de la noptieră
Te-a răscolit azi-noapte așa că nici nu-l mai împături
El mototolit oftează și închide ochii
Tu în schimb zâmbești
Ești liber să nu mai fii tu
Și pornești defilând prin viață cu ochelari de soare să nu te mai recunoască nimeni
Hainele din dulap sunt toate cu etichete ce descriu emoții
Combinația perfectă naște mereu altă posibilitate
Trupul gol se asociază cu brand-uri personale
Și cu portavocea în mână cântă ce le face pe alte trupuri să danseze
Ești mereu în schimbare
Împrumuți suflete de la cei care îți calcă pragul
Să poți trăi pentru o clipă mai departe
Un singur clipit șterge experiența zilei de ieri
Iar trupul surescitat adoarme mulțumit
La miezul nopții pentru câteva secunde îți vezi sufletul spânzurat
Alături de stele
Muți însă repede canalul cu vise
Te întorci la apusul de soare perfect și la senzația de fericire
Pe care ai trăit-o când ai sărit din avion
A doua zi uitarea deschide dulapul cu haine etichetate cu emoții.
