O nouă seară de cenaclu.

Întâi februarie 2024, ora 19,oo, Casa de Cultură a Studenţilor. Ne-am adunat, a doua
oară în acest an, în sala de cenaclu, pentru a ne bucura de lectura noilor ,,producţii” lirice a
două voci poetice promițătoare: Delia Costea și Octavian Hrițcu, membri fideli ai
cenaclului ,,Pavel Dan”.
Seara a început cu discutarea unor probleme organizatorice despre prezentul și viitorul
cenaclului, inclusiv în perspectiva apropiatei Zile Mondiale a Poeziei, după care cenacliștii
s-au bucurat de un exercițiu, drag lor, de ,,creative writing”, unde au avut provocarea de a
coace un poem, în 10-15 minute, folosindu-se de versurile altor poeți. Imaginația Ruxandrei
Novac, importantă poetă douămiistă, și a regretatului poet, timișorean de origine, Dușan
Petrovici, a inspirat poeme cu un aer, pe alocuri, funerar…
După această scurtă provocare creativă, s-a trecut la ,,evenimentul” serii: lectura
poemelor Deliei Costea și ale lui Octavian Hrițcu. Delia ne-a indus o stare de melancolie cu
un grupaj minimalist, dar potențat de versuri grave, cu o discretă tentă socială. Triste la prima
vedere, dar nu în genul deprimant, am avut șansa de a asculta poeme introspective și
inteligente, cu un iz de nostalgie uneori, având și amprenta profesiei sale psiho-pedagogice.
Din grupajul lui Octavian a reieșit evidența unei evoluții, prin raportare la lecturile sale
sporadice, anterioare, și, implicit, ambiția sa de a-și perfecționa arta condeiului. A prezentat
un grupaj cu poezii în prozodie clasică, unde emoțiile și mâhnirile eului liric sunt generate,
uneori cu vagi ecouri bacoviene, de percepția mohorât-melancolică a anotimpului iernii,
precum și un poem în proză, ambițios prin temele abordate, dar și cu multe locuri comune,
clișee romantice.
S-au exprimat toți cei prezenți, (nu prea mulți), prin comentarii critic-constructive, la
adresa ambilor protagoniști ai serii, cu relevarea versurilor, a imaginilor reușite, dar și cu
semnalarea unor aspecte mai puțin izbutite, necesitând o mai atentă ,,lucrătură” asupra
textului. Din grupajul Deliei Costea s-a remarcat șlefuirea și concizia poemelor, imaginile
bine conturate, substratul emoțional și, deopotrivă, puternic al poemelor, transmise într-un
mod aparent simplu, dar nu simplist. A fost unanim subliniată pregnanța sugestiv-simbolică a
motivului oceanului, accenutând sentimentele trăite. S-a remarcat evoluția lui Octavian
Hrițcu, care a citit pentru prima dată într-o ședință ,,analitică” de cenaclu. Discuția principală,
în privința grupajului său, s-a axat în jurul poemului Să fie lumină, provocator la prima
vedere, dar inegal ca realizare, criticat pentru anumite scăderi, dar apreciat pentru unele
sclipiri !
La final, după o seară de discuții aprinse, cei doi s-au arătat mulțumiți de feedback-ul primit
și au închis seara cu propriile opinii.

A consemnat Bogdan Firicel

Seară de cenaclu, 1 februarie 2024. Protagonişti – Delia Costea și Octavian Hrițcu. În deschidere, 15 minute, Creative Writing.

Deci, Creative Writing! Marius Dimcea zâmbește inspirației! Sau invers… Concentrare maximă -Vlad Ciurescu şi Octavian Hriţcu!

S-a terminat lectura. Bogdan Floricel analizează meticulos poem cu poem! Delia Costea ascultă relaxată. Un vag zâmbet de aprobare… Marinel notează idei. Dan Spătariu tocmai și-a încheiat analiza.

Două minute de relaxare Yoga…

Marius Dimcea, blindat de … Carapacea de aur, aprofundează textele. Octavian Hrițcu, în așteptarea verdictului…

Se ascultă comentariile de vizavi. Se citează din poemele Deliei Costea. Zâmbete la o glumă … yoghină, marca Marian (zis Marinel) Oprea.

-Delia Costea, tot mai atentă la reacțiile colegilor. Pare mulţumită.

Montaj: Eugen Bunaru.

Foto :Delia Costea, E. B.

Poeme Delia Alexandra Costea

Creatori

În oferta primită la vodca de ieri
Emoțiile nu au fost incluse
Berlinul a fost bombardat de țipete de mamă
Și vise lucide fac inventarul caselor de copii

Copile poartă cópii
Ale unui sine în minatură
Scindat de palma trasă de un tată.

Trasă pe sfoară de un zâmbet șarmant
Sub bule colorate în băi cu spumă

Azi rămâne casa părinteasacă în dizgrație
Toată lumea a început actoria –

la distanță-

Unul de celălalt.

Împărtășire în doi

Doi omuleți obosiți își balansează picioarele în gol
Se uită unul la celălalt.

Pe Strunga Dracului
E miros de anomie.

Conectează telefonul
Apasă butonul “Revino la setările din fabrică”

La orizont M-ții Făgărăș devin o linie neagră compactă.

Doliu

Soarele nu mai răsare
În cușca din mijlocul oceanului

O inimă atârnă de bară
Obsedată de valuri

La ultimul uragan
A atins malul

Nisipul ți-a șters forma
Iartă-mă

Am devenit un hoț
Merg pe la toți cunoscuții

Le fur amintirile cu tine

Fac noduri în timp pe care poposesc.
La următoarea maree

Nodurile îmi cad peste pleoape
Adormirea mi te-a luat.

Un Gând ca toate celelale

La finele lumii zâmbesc
Am fost, am trăit, am plecat
Îmi las pietrele de căpâtâi aici
Iau îmbrățișarea mamei cu mine
Zâmbetul lui tata când îmi reușește să șurubăresc ceva
Vocea caldă a surorii mele pe post de ghid
Și prima amintire cu Lyam.

Mă opresc din a scrie alte liste la capăt de linie
Teleportatorul nu așteaptă după mine

Broasca țestoasă duce-n spinare o cărămidă,

Din visul lucid mă trezește tusa ta seacă.
Mi-ai furat iar plapuma
Și somnul

Întoarce-te la gânduri ce-ți măresc dioptria la ochelari,
La răceli fără șervețele unde să-ți sufli păcatele

Îmi spuneai că poezia te plictisește
Gândul meu înspăimântat
Stă în loc
Să nu atingă alți neuroni

Am pierdut ornamentul în formă de stea
Bradul a rămas fără vârf

Mă duc să pun o cafea
Lângă te servesc
Cu inimi încălzite la microunde

Îmi doresc ca Mary Shelley
Să fi avut dreptate

Nimeni nu e de vină

Pe Valea Jiului
A mai rămas doar praf în plămânii
Ce scuipă sânge prea des
În șervețele îndesate în trenuri spre timișoara

În norii de la poalele muntelui
E cenușă
O vezi printre punctele de mătreață pe hainele oamenilor

Cărbunele rămâne mizeria de sub unghii
Nu se șlefuiește niciodată.

Ochii văd doar imperfecțiuni
Genele femeilor sunt negre

De așteptare
E trei dimineața și încă nu a ajuns acasă

Se surpă peste mine, peste tine
Trecuturi ce nu ne aparțin

Până la punctul de extragere
Deschid drumul cadavre în putrefacție

Adn-ul transformă numere de papuci.
S-a oprit la 43

Din puț un ochi gri se uită înainte
Zâmbetul mai există doar în interior

Pe faţa neagră
Privirea dezolantă a unui supraviețuitor

Poeme Octavian Hrițcu

Carpe noctem

Aerul împinge norii aprinși de micla făclie,
nesimțind salinitatea ploii căzute în întuneric.
Ajungâng în mijlocul apei, lumina arde vie
printre spinii aruncați în marginile unui loc sferic.

O cuprind în mâini, mă joc cu ea pe degete,
apropiind-o de ochii mei în fața unui perete.
Se înalță mândră în zborul lin a unui sticlete
și fuge întinzându-și aripile în ultimele cvintete.

O caut în haosul nopții și nu deslușesc nimic,
decât cărămidă și piatră cimentată în grabă.
Caut și atunci zăresc un punct atins seismic,
sub dărâmături: un trup de care nu mai am treabă.

Macaralele se ridică peste imensa noapte,
lucind în geamurile stinse ale apartamentelor.
Mâna obosită atinge o bară, ieșind șapte
linii de foc pe toată suprafața oceanelor.
16.01.2024

Deplasare de iarnă

Zăpada sclipește pe acoperișurile din depărtare,
luminând drumul asemeni unor felinare.
Frigul îmi intră adânc în vene ca o lamă de cuțit,
coboară din cer și se izbește atât de învrăjbit.

Fulgii cad mari și-n viteză peste imensa citadelă,
acoperind-o cu un strat subțire de dantelă.
O privesc cum coboară lin în palma mea,
formându-se câteva straturi mici de catifea.

Simt metalul cheilor cum se lipește de degete
și le retrag, apropiindu-le de căldura unui perete.
Bocancii alunecă pe strada proaspăt înghețată,
nepăsându-mi de această noapte blestemată.
09.01.2024

O altă zi de iarnă

Gerul biciuiește aerul zilei prin balcoane,
înghețând tălpile calde, înțepenite pe suprafață.
Cuvintele străbat cerul sfârtecat de aeroplane
care zboară ca ciorile în jurul unui corp de gheață.

Natura parcă vibrează mâinile cu degerături
prin pereții acoperiți cu păienjeniș argintiu.
Un țurțur sclipește ca niște vechi sculpturi,
căzute din ghearele înghețate ale unui scatiu.
05.12.2023

Să fie lumină (fragment)

Un neant în van.
Un nimic care străbate golul
pentru a-l umple cu fiecare rază de
soare.
Simt în palmă cum cad micile
raze de soare
umplute cu pământ roditor,
astfel încât să crească un nou fruct
în înălțare și nu în decădere.

Îl am în palmă și îl studiez atent,
aruncându-l în înaltul cerului,
înapoi în smochinul de unde a venit.

Mă trezesc din vis.
Trag scaunul și mă ridic
îndreptându-mă spre necunoscut,
dar este o direcție pe care o am
în minte.
Pereți mâzgăliți cu vopsea
și oameni întunecați la chip,
dar cu acea mască simplă a veseliei.
Privirea mi se îndreaptă spre apus,
gunoaiele rătăcesc pe stradă în jos.
Le strivesc cu talpa bocancului,
Un bec slinos arde. Acest bec
se va reinventa la infinit
deoarece nu mai are altă formă.
Nu-mi pasă și trec mai departe
pe stradă, cuprinzând în mâini această
melancolie apăsătoare pe pieptul
sufletului.
Ajung în capătul străzii cu mintea

Lumină din lumină și întuneric
stins în lumină.
22.01.20