Seară de lectură – joi, 19 mai, anul de grație 2022. Au citit: Andrada Tîrnovean – poezie și Ionuț Manea – proză. Seara (lectură și comentarii!) s-a întins până spre început de noapte, în jur de ora 23:00. Și-au exprimat opiniile (în ordine aleatorie) cu vervă, empatie și, pe alocuri, polemic următorii: Anastasia Coste (coordonare online), Anca Luminița Eftenie, Maria Anastasiu (online), Alexandra-Iasmina Panc, Ioana Cheroiu-Cozma, Cristi Căliman, Costel Baboș, Marian Oprea, Mugur Ioniță și Eugen Bunaru.
Cuvântul final și unele replici vizavi de opiniile exprimate le-au aparținut autorilor, care au apreciat, ca fiindu-le, evident, de folos observațiile și sugestiile comentatorilor.
S-a propus, la ieșirea din Casa Studenților, ca aceste întâlniri (începând, în mod tradițional, la ora 19:00) să nu mai depășească ora 22:00 (cel mult!). De altfel, o propunere „recidivantă”. Dar…
A consemnat Eugen Bunaru;
Montaj foto și (sub)texte: E.B.
_______________________
Andrada Tîrnovean
Benzina
La sfârșit de aprilie
Suntem în familie
Că vin sărbători
Și avem vizitatori
Ne trebuie motorină
Poate și benzină
Depinde de mașină,
Mama iar suspină:
-De ce ești supărată,
Că avem cam mult de plată?
Odată în an e Învierea
Ia-mi un miel și fă-mi plăcerea
De motorină mă ocup eu
Chiar dacă nu am nici un leu
Și te duc și la Înviere
Mi-ai făcut și tu plăcere.
_______________________
Ex Nobilis
(fragment dintr-un roman în lucru: Marele Timp-Tao Pixe)
Valea avea un ecou straniu. Întunericul învăluise totul, lăsând doar puțină lumină înspre pădure, câteva irizări venite de la cele trei, patru case răzlețe, pierdute dincolo de vale.
Ester iubea întunericul, așa cum îl iubise când împlinise șapte ani și se ascunsese în șopru, în fânul uscat, țepos, aspru. Acolo ascultase pisicile, care trebăluiau pe streașina casei, ascultase ecoul ciudat al vântului, șuieratul său printre grinzile masive de lemn. Închisese ochii și văzuse undeva deasupra casei, o pasăre mastodont, neagră, complet neagră, fâlfâitul ei uniform, sunetele ascuțite, nu foarte stridente. Nu stătuse decât câteva secunde, apoi o tulise în sus, în bezna opacă.
Nu spusese nimănui. Nu avea încredere în nimeni. Nu avea prieteni, maică-sa o repezea mereu, frații ei o băteau și-o puneau să spele vase. Așa învățase să cunoască întunericul și să nu se sperie. Singurătatea uneori e mai bună decât o droaie de sălbatici, așa-și spunea în gând. Pasărea neagră venea uneori deasupra casei și cânta pe fugă. Nu stătea mai mult de cincisprezece secunde. După treisprezece zile, fratele său mai mic a murit în somn, dar ea știa că măgăoaia, cum îi spusese bunică sa, pasărea de smoală îl luase în cuibul său. Venea doar să prevestească moartea și atunci, nu zăbovea mult. Când întindea aripile sale lungi întunecate, mai întunecate decât întunericul nopții, Ester avea senzația că se zbat păsări în pieptul său, păsări care vor să se elibereze de strânsoarea corpului. Era ciudat cum o astfel de creatură îi stârnise aproape același senzații ca atunci când se îndrăgostise de Valentin. Care era limita dintre groază și iubire?, deseori își punea întrebarea asta, uneori în toiul nopții, spontan, de parcă cineva o trezea dinadins. Așa că învățase să se descurce cu întunericul de mică. Frica dispăruse în timp, când nopți la rând, cu capul pe pieptul bunicii, ascultase povești despre măgăoaie. Uneori avea impresia că întunericul e mai docil, mai politicos decât ziua plată când totul e spus pe față, fără scrupule și fără nici un dram de noblețe.
Lacul oglindea luna și mici valuri vibrau imaginea creată pe luciul apei. Stuful dimprejur vibra și el. Lanurile de porumb își plimbau vârfurile de acolo-acolo, nehotărâte. Ester se ridică și coborî dealul spre locul în care odată fusese mânăstirea, Ex Nobilis. Rămăseseră câteva metereze, asemănătoare cetăţuilor abandonate, unde puteai vedea cărămida roșie. Câteva bârne negre în formă de V. Vântul șuiera. Ciudat, își zise Ester. Nu mă simt în siguranță, aici, neputând să-și explice starea simțită. Era o fată curajoasă, trecută prin rosturile vieții, dar de data asta avea impresia că lumea, sub acele dărâmături, se subțiază precum o foaie metalică și vibrează la orice adiere.
Atinse zidul și un arc electric apăru din încheietura mâinii până-n cap. Erau imagini noi, asemănătoare cu cele mai proaspete amintiri, dintr-un trecut îndepărtat, din copilăria dură de care avusese parte, de fapt trecutul devenise o smoală fierbinte, care se-ntărea în câteva secunde, greu de manevrat. Măgăoaia trona cumva, ca o mamă surogat peste episoadele cele mai importante din anii copilăriei. O negură, și, un fapt interesant, cu cât ținea mâna mai mult pe zidul de cărămidă arsă, torentul se înteţea, lansând zeci de imagini greu de digerat, noi-nouțe, ascunse în subconștient.
Era în brațele ei și plângea, pentru că și femeia zveltă și cu ochii negri și mari, plângea la rândul său. Simțea că este în pericol, dar nu putea face nimic, nu putea rosti nici măcar o silabă. Nu putea fi decât mama sa. Care îi spusese pe un ton onctuos când ajunseseră în chilia măicuței: „ Să nu te sperii, drăguțo. Totul va fi bine cu ajutorul lui Dumnezeu.” Și cuvintele acelea, rostite pe un ton ferm, dar calm în același timp, avuseseră efectul scontat. Se liniști și adormi.
Și putea lua orice formă. Lua glasul unei prietene, sau forma unei păsări, a unei pisici, a unui iubit din liceu. Nu știai când este acolo, prezent în fiecare secundă, ca un Tată-timp din care zburau secundele precum dintr-un stup. Primul semn. Întunericul. Perfect. Rotund. Ca o piatră rară. Din zare se apropia încet. Și întregul devenea o smoală, somat parcă să renunțe la orice fel de culoare.
Prezența lui putea fi simțită cu ochii închiși. Nu aveai nevoie de puteri supranaturale, pur și simplu simțeai. Te furnica întregul trup, deveneai agitată, și spre binele tău, nu ai fi deschis ochii niciodată, dacă ar fi fost cu putință. Cumva, El le găsise. Și nu era singur, puteai să-ți dai seama după vocile groase ale bărbaților. El era imens. Nu puteai să-l cuprinzi într-un singur gând, pentru că el era Marele Timp, Tao Pixe. Erau răvașe peste tot, aproape arse. Și Ester citea câte-un petic de hârtie, cu o ardoare ieșită din comun, de parcă viața se mutase între rândurile acoperite de praf și funingine:
Dragul meu, Roger Mood,
Noaptea, aici, sub pământ, are mai multă însemnătate. E o revelație. Precum e duminca sus. Înțelegi? Un fel de slujbă. Unde învăţăm că întunecimea nu e chiar așa de rea. E un scut. Un fel de răspuns. De fapt, mai degrabă, un rol. O imagine în oglindă necesară. Proiecția lumii tale este aici cu susul în jos. O contradicţie din care pleacă toate astea. Motorașul conflictului etern.
Vezi! Nimic nu e de prisos, Roger Mood. Și nu poți fi în două locuri în același timp, decât dacă ești o iluzie. Și crede-mă, plătești pentru asta. Iluzia este, totuși, o iluzie. Nimic altceva. Oricât de mult mi-aș dori.
Alergăm după ceea ce nu aveam. Precum spermatozoizii, care caută neîncetat un loc ferit unde să-și transmită informația. Veșnic energici, trepidanţi, neobosiți, în căutarea ovulului. Așa suntem noi. Așchia nu sare departe de trunchi. Căutam. Căutăm la nesfârșit, Ce? Nici noi nu știm să spunem exact. De parcă așa am fost programați. Deocamdată nu putem înțelege mai mult. Și dacă adevărul ar apărea aici, în fața noastră, ne-am uita ca tâmpiții la el, ca la un nebun de neînțeles. Așa cum spune Marele Timp: „ Nu căuta ceea ce nu vei putea înțelege, deocamdată. Nu turna ceai într-o cană plină. Lasă timpul să sedimenteze trăirile și ceea ce ai asimilat. ” Vezi! Atât de simplu! Cuvinte banale, dar atât de greu de satisfăcut. Cuvintele simple sunt ca țărăncuțele de pe luncă, greu de mulțumit. Cu un sistem arhaic, pierdut, de neînţeles în ziua de azi. Au declicurile lor personale, activate de cine știe ce semn sau vis. O intuiție programată încă din cele mai vechi timpuri. Și se pot supăra din cine știe ce motiv pueril. Așa, precum cuvintele banale, atât de pretențioase.
…
