Oferim mai jos, selectiv, imagini și texte, relevante, de la întâlnirea de cenaclu de joi, 12 ianuarie 2023. După un scurt prolog de creative writing, pornind de la versuri de Mariana Marin, Traian T. Coșovei, V. Leac și Beatrice Serediuc, au citit: Maria Anastasiu (online) – poezie (un grupaj consistent) și Vlad Ciurescu – poezie și un fragment de proză. Cele două lecturi au stârnit discuții, comentarii și analize pe text(e), care ,,au disecat” cu aplomb și pertinență, materialele citite, relevându-se, în spirit critic, atât punctele forte, reușite, ale celor două lecturi, cât și ceea ce încă se cere îmbunătățit sub raport stilistic, al limbajului, al sintaxei și tehnicii poetice/prozastice. Au participat, (enumerarea fiind aleatorie), exprimând, din unghiuri diverse, puncte de vedere incitante, următorii cenacliști: Ionuț Manea, Răzvan Stoicovici, Bogdan Floricel, Cristian Căliman, Cosmin Dragomir, Dan Spătariu, Marian Oprea, Marius Dimcea, Livia Basista (online), Moisi Valentin, Fabian Cozma și Eugen Bunaru.
Joi, 26 ianuarie, ora, 19,30, vor citi Poezie: Dan Spătariu și Marius Dimcea.
Moderator: Eugen Bunaru; Coordonare online: Ionuț Manea
Vă invităm cu drag, membri sau ne-membri ai Cenaclului, dar, laolaltă, fani și iubitori ai scrisului, ai poeziei să luați parte! Merită! Se anunță a fi o seară interesantă!
A consemnat Forum studențesc
Vlad Ciurescu
Praful selenar
Praful de stele cade
ninsoare proaspătă
peste țestele fierbinți ce mocnesc
dedesubt în țărână.
Miei sar în absurdul și nefastul
cosmos
unde lâna arde brusc
sângele pătrunde carnea
se evaporă
mușchii se carbonizează
dar oasele, oasele se transformă
în praf de stele.
Tulburare
Totul tremură împrejur
oamenii se hlizesc
se transformă grotesc în entități paranoice.
Abisal privesc în jur
față prezentă niciodată conștientă
paradox occipital în limba prefrontalului
la periferii zbiară lupii năuciți.
De a ei siluetă, prigonită-n prag de lună.
În ozonul mantiei lui, ne pierdem în orbită
la margine de prăpastie, zac eu pustiit de zare,
năucit de arsuri lunare, critic o pun pe rană.
Pe ea floare de hrană sufletească
ce smulge bucatele din a mea viziune clară.
Margine alertă pe a mea picătură de plastic
piticii se înalță către iad, infirm prin Terra.
cruce
la răscruce
îmbibat în ceața ca de fibră sticloasă
respir cuburi de gheață
debusolată insulă de fum albastru
pulsează-n mine fiori de vată pe băț
aerele toamnei
îmi inspiră monocromie
fără nimeni fără tine
absorb vaporii dulcegi
aparatura se încălzește
iar eu disper
blocuri si lighioane electrice
bântuie profunda vale
înecată în lumini topite în aburi
două, patru, șase faruri
triunghiular apar
din intersecția în care acum aștept
senil după tine
Foaie goală
Ultima seară
fragment
Cobor acum cu Albert cel sinistru, în pântecele infernului, în Kaguya, un bar de motocicliști. Dar când ajung în beciul de sub teatru, nu văd nici urmă de membru. Doar personaje ce seamănă cu misteriosul Albert Cantemir. Toți îmbrăcați elegant și macabru, cu pielea vineție și ochii sticloși. Vai mie, acea persoană nu are ochi, decât orbite goale ce șiroiesc de viermi. Îmi aruncă un zâmbet funest și parcă îmi face cu ochiul său gol pușcă.
Barul e așa cum îmi aminteam. Cu o tematică vintage, cranii de pisici pe pereți, mese ponosite, pline de vomă și scrum. Asfaltul verde-albăstrui îmbâcsit cu mucegai. Pereții plini de igrasie și tablouri cu membrii decedați. Scena neschimbată încă îmi face cu ochiul. Pe ea zac două cadavre. Când zic cadavre mă refer la cadavre, obiectiv, în toată regula. Doi inși cu pielea în putrefacție. Carnea le dă pe afară, gălbuie și cu formațiuni nisipoase. Viermii mișună din rană în rană. Ochii lor sticloși ca oglinzile sparte, mă privesc hliziți. Dar muzica pe care o produce când își mișcă maxilarul pe cale să cadă, prins în fâșii subțiri de carne, e uluitoare. Degetele scheletice ce mișcă pe griful chitarei ca pitonii pe o vită, scot zgomote ruginite și fluente, de blues vechi și aspru. Dar vocea răgușită ce te plesnește peste suflet, parcă te scoate din trup. Ce să vezi, în fața mea dansează țigănește câțiva indivizi subțirei și albicioși. Partea înfiorătoare e cum țâșnesc niște profiluri transparente din ei, fiecare mișcare are o oglindire translucidă și strălucitoare, de un verde-albăstrui, ca și podeaua în sine. Acești tipi or fi posedați, îmi tot zic. Doar uitate la mătăniile ce clipocesc pe lângă ei. Parcă aceste suflete verzui manevrează trupurile ca marii maeștri păpușari. Din când în când mai văd tentacule și brațe nenumărate, parcă ca zeii hinduiști. Dar din nou acel verzui mă înnebunește. Imaginea se diluează, aud doar muzica, văd muzica, simt muzica, cum îmi penetrează lumina oculară și perii auditivi, cum pune stăpânire pe mine. Brațele parcă se dublează, din nou în clone transparente și verzui. Această tavernă e plină de culoare verzuie și fără de dumnezeu. Dar ce duhnește a moarte, a pură putrefacție și a diferite parfumuri ciudate, parcă sunt la o înmormântare. Picioarele mi se mișcă involuntar, șoldurile pulsează agonic. Umerii dau în spate și în față. Mă aplec, mă ridic, pe ritmul catastrofic, eu dansez. Dar ce dans, parcă nu eu mă mișc, nu e dansul meu e unul străin. Nou, ne-mai dansat până acum. Priveliștea demnă de leșin se luminează. Din ce în ce mai tare, cu o tentă de albastru neon. Agresiv, din ce în ce mai intens. Nu mai conștientizez, pur și simplu stau paralizat, dar văd că mă mișc când aplec capul. Privesc un dans inedit chiar. Este într-adevăr estompată această acțiune, de lumina purificatoare. Aud acum doar propriul puls, muzica dispare. Aud cum crește alert, cum mi se desfundă cu asprime urechile și nările, simt o presiune pe cutia craniană. Ticăitul ceasului meu de mână se contopește cu ritmul cardiac. Creează o nouă notă muzicală, inimaginabilă de urechea umană.
Din senin, apare o față groaznică, uscățivă dar netedă, moartă dar vie, macabru de strălucitoare. Îmi zâmbește, gura se lărgește din ce în ce mai mult, până când, până când carnea se despică ușor în tentacule groase, și se deschide ca o floare carnivoră. Tentaculele cărnoase plonjează direct către mutra mea. O încleștează și craniul se aproprie, se despică și el în fâșii transparente ce se injectează în pielea mea facială. Simt cum oasele sale se combină cu ale mele. Durerea e profundă, simt nevoia să urlu, dar nu pot. Durerea devine parte din mine acum. Emoțiile mele dăunătoare tânjesc după mai multă durere insuportabilă. Dar totul devine anormal de normal. O fulgerare inaptă îmi orbește orizontul. Se răsucește imaginea și văd cum corpul meu se mișcă, dar cu altă față. Sunt posedat oare? Ce se întâmplă? Îmi tot spun speriat, dar calm. Mă holbez împrejur. Nici urmă de Cantemir. A plecat probabil, ăsta era planul său. Să mă lase pradă creaturilor acestea. Ce pot eu să văd, totuși privirea îmi e orbită, de farurile şi valurile de lumină profundă. Dragă inconștient dacă trecem de această vrajă inexplicabilă, promite-mi că nu o să refulezi această amintire terifiantă, până când îmi vei altera ultimul gram de fericire.
Maria Anastasiu
Rechinii (fragment)
M-am tăiat în muchia hârtiei pe care scriu și o picătură de sânge mi s-a vărsat în mare, dar nu-i nimic,
n-ar fi prima dată când sângele acesta se varsă în Bosfor și, pesemne, că nu va fi nici ultima,
strămoșii mei, măcelăriți de turci, mai zac încă și acum pe fundul mării
(nu s-a găsit nimeni să-i pescuiască și rechinii de aici n-au citit nici ei povestea lui Iona),
Constantinopolul însuși îmi curge prin vine
– nu te uita la mine că sunt atât de tânără, e doar o iluzie –
sângele meu e seva unui arbore de o mie de ani,
e ca un vin vechi
îndoit cu apă de mare și aur lichid, cu mirul cu care se ungeau împărații,
de aceea, sufletul îmi e bătrân înainte de vreme,
de aceea, pot să te iubesc cu atâta melancolie –
ochii mei au privit Căderea Constantinopolului
prin ochii ultimului Constantin.
De ce mă lași să cad și eu în marea aceasta de tristețe, tocmai acum
când soarele a apus cu strălucirea a o mie de aurore boreale
și tu ești mai frumos ca niciodată?
Aici trecutul taie în carne vie…
Sonetului
Aceste plete de onix ca varul
Și ca o rimă albă se vor face,
De-aceea marea de pe-acuma tace,
Căzând pe-un gând mai rece ca ghețarul.
Mai curge câte-o rimă la soroace
Și s-a-necat cu litere tiparul,
Iar versurile, ce ți-am scris cu carul,
Pe gânduri stau și ele ca pe ace.
Sonetul nu mai are căutare
În el splendoarea veșnică să-ți fie,
Căci timpul nostru l-a ucis, se pare;
Doar Dumnezeu – nici timp, nici veșnicie –
Deșartă iar asupra lui suflare
Și versul mort se face carne vie.
Scuză
„Zadarnic mai trudești ca să strecori
Cămila ta prin ace cu urechi –
Mai lesne e din groapă morți să scoli
Decât să cânți la instrumente vechi.
Atâtea lucruri câte nu s-au spus
Că și de-am fi cu toții dumnezei
Și-am fabrica un univers în plus
Tot n-am sfârși oceanul de idei.
Și-atunci ce vii și-mi turui ca o moară
Să-mi zdruncini creierii la ceas de somn?!
E surd și acul, limba mi-o tăiară,
Ci taci, muiere, lasă-mă să dorm!”
Și-așa mereu, reînnoindu-mi scuza,
Nesocotesc tot ce-mi dictează muza.
Un poem de Marius Dimcea*
,,Un străin îmi spală fața’’
La capătul vârfului de glonț
Stau toate dorințele
Să-mi mângâie subcutanat carnea
Încă prinsă de oase
Să-mi forțeze strămoșii
Încarcerați prea adânc în celule
Un străin îmi spală fața
Cu amprentele bunicului
Bine înrădăcinate
În bătăturile buricelor
Degetelor inelare
*Poem scris în cadrul exercițiului de creative writing, pornind de la versul ,,Un străin îmi spală fața’’
din poemul Umbre pe ape, din volumul Aerostate plângând, Traian Coșovei(2010, Tracus Arte)
