Vă invităm să-i cunoașteți pe participanții la Tabăra de creație literară ,,Petre Stoica” desfășurată la Jimbolia, în perioada 25 – 28 septembrie prin lectura câtorva poeme, citite în cadrul întâlnirii cu Cenaclul ,,Pavel Dan”, din ultima zi a taberei, desfășurată la Timișoara, în sala de cenaclu a C.C.S.T.
Maria Ivanov (n. 21 septembrie 1993, Republica Moldova) poetă, director executiv la Revista TIMPUL din România, ediția din Republica Moldova. A debutat în 2022 cu volumul de versuri „Totul va fi bine”, editura Prut Internațional.
Burta mamei
îmi doream
să amân cât mai mult
ziua în care mă vei părăsi
te rugam
să nu te rupi din mine
acolo erai în siguranță
mi-era frică de momentul în care
voi împinge până la capăt
linia de demarcație
simțeam cum
neliniștea mă strânge de gât
mă dureau
genunchii zgâriați
dezamăgirile iubirii
trădările prieteniei
poverile, provocările
pierderile
și grijile vieții tale de adult
dar te-ai grăbit să vii mai devreme
priveam chipul tău
un cubuleț de zahăr
și nu puteam să-nțeleg
ce vom face
într-o
lume
plină de incertitudini.
brațele mele
își pierd constant
din capacitățile protectoare
și-mi doresc
să fii din nou în burta mea
și amândouă în burta
mamei mele.
Metamorfoze
azi am remarcat că Alexandra îmi este până la sâni
săptămâna trecută a împlinit 5 ani
și deja își pune primele probleme existențiale
zicându-mi că ea nu dorește ca eu să devin bunică
atunci când ea va fi mamă.
o privesc și mă-ntreb cu groază când a crescut
tot ea îmi dă alternative –
când eu voi fi mamă, tu vei fi copil
și eu voi avea grijă de tine
așa cum tu ai de mine
acum nu mai știu dacă…
trebuie să-ncerc să opresc timpul
sau să îl grăbesc…
Teodora Florea este reporter cultural pentru Revista „Teatrul Azi”, regizoare de teatru (artistic şi tehnic) şi poetă emergentă. Constănțeancă transplantată momentan în Bucureşti, împreună cu un motan mândru pe nume Faust, caută să exploreze în spirit jupiterian poveşti de viaţă, sentimente şi experiențe viscerale. Puteți s-o găsiți în diverse publicaţii online (NoisePoetry, Zugswang, Decopertat), dar şi în volumul colectiv de poezie „post-ironic blues”.
Posibilitate existențială
Re-evaluarea constantă a sinelui prin
Devoalarea răului şi a binelui,
Mă tot fractalizez
Mă descompun matematic
Examinez metodic şi ineficient
Conştiința mea semi-colectivă,
La fiecare lună nouă ce tremură pe zenit.
Arde o sevă jupiteriană în venele mele,
Pâlpâie văpaia în adâncurile
Mind palace-ului meu, un turn de fildeş
De unde studiez ca un astronom bătrân
Rămăşițele tinereții.
Luneta supradimensionată a prezentului
Nu reuşeşte să distorsioneze umbra
A ceea ce s-a consumat cu stranietate
În anii de sânge, sudoare, salivă.
Acum aş vrea să evadez din viaţă aşa cum
Un copil răzvrătit muşcă sfârcul mamei –
Instinctual şi cu disperare.
Adâncul narcisic
Vreau să mă dezic complet de mine.
Îmi devine inima un canal emoțional,
O gherlă îmbâcsită, lipsită de puterea
De a se drena de impuritățile aduse
La reflux de fluviul întâmplărilor.
Se-aseamănă, uneori, cu o mlaștină –
Acidic, descompun amintiri-gunoaie,
Împotmolesc chipuri vechi și noi în reflexii diforme,
Se-adună muște gălăgioase în jurul
A tot ce era, cândva, luminos.
Inima mi-era o grădină acvatică, ascunsă,
Unde creșteau nuferi în adâncuri plămădiți
Către suprafață. Amețitoarea miasmă emanată
Chema licurici și libelule în miezul lor,
Hrănind mici minuni cu speranță dozată.
Deunăzi, au început hoiturile răsturnate
Cu fața către rădăcinile putrede
Să tânjească după un nou plus, o nouă oază.
Fără de păcat nu este nimeni în lume;
Unii își păstrează sfințenia înaintea
Dezvăluirii anticipate a adevărului.
Poate mâine voi lupta mai bine
Împotriva sinelui și-al răului.
Pentru inima asta, capcană carnivoră,
O să mai plâng niște ani buni
Înainte să o purific de toate neajunsurile.
Până atunci, îmi sunt grădinar, cu ferme mâini
și gânduri, plivesc, strâng, împing către deltă
Confluențele ordinare.
Rădac Dalia-Maria are 21 de ani, este din Alba Iulia, și studiază la facultatea de Litere din Sibiu, specializarea română-engleză. A publicat în revista Axis Libri, Discobolul, și pe platforma online Noise Poetry. În această vară a participat la Z9 Camp și la Tabăra de Creație Literară ,,Petre Stoica”.
Instinct conservator
Simptomele-mi sunt comerciale
Pe străzi gri necunoscute ochii tulburi vânează caracatița cu tentacule care nu îmi dă pace
Carnea-mi tremură
Înghit sec
mirosul de putrefacție îmi amintește de oamenii care se sinucid în cercuri de umbră
Scârțâitul cauciucurilor, graffitiul de pe blocurile comuniste și tina de pe haine
trezesc în mine instinctul conservator care-mi spune că trebuie să pătez cearșaful cu sânge
sunt o floare solitară înconjurată de alte flori care simt la fel.
Depersonalizare
Policlinica e stațiunea balneară a copilăriei
Trupul putrezit devreme
văruit în sufocare, a primit sentința de a se dizolva în pereții mâncați de mucegai
Pe scaunele decojite am învățat să mă refugiez în singurătate
îmi adoram mutațiile, am făcut cunoștință cu ele
Posedam gânduri noi
mă interesa ce boală a stat pe scaunul meu înainte de a mă așeza
îmi hărțuiam amigdala nu o lăsam să-mi dirijeze emoțiile
Eram un copil care își dorea să rămână internat.
Oamenii cu aripi
– îmi plac oamenii cu aripi –
Stomacul e devorat din interior
Mizeria care mă înconjoară nu se duce
-și păsările sunt oameni-
Stau pe marginea drumului ca viteza mașinilor să îmi curețe carnea
Seturi personalizate de porunci trec pe lângă mine
Nu mă vede nimeni
– păsările sunt alți oameni
oameni mai sus de oameni –
Rebeca Maria Oanță, e din Cluj-Napoca și a absolvit Facultatea de Litere atât licența cât și masterul. Scrie poezie din liceu, dar mai serios a început tot în timpul facultății. A publicat în Echinox, revista Steaua, Tuș Zine, în online pe Noise Poetry și O mie de semne. Anul trecut a participat la Z9 Camp, a citit în cadrul festivalelor Stand-Up Poetry și Ecosistem din Alba Iulia, respectiv București. Anul acesta nu a activat atât de mult în spațiul poeziei pentru că a fost plecată cu Erasmus în Torino, așadar oportunitatea de a participa la Tabăra de Creație Literară ,,Petre Stoica” o bucură foarte mult.
cine
sperietori de ciori care aproape seamănă cu ființe umane
cine ar mai fi văzut în fânul înghesuit printre zdrențe
atâta expresivitate
cu mâinile întinse ca un crucifix deasupra lanului auriu
apără comoara timpului și a fecundității.
cine ar mai fi crezut că
vântul nu o poate doborî,
că rămâne fermă în fața ciocurilor însângerate
cine ar mai fi crezut că lumea e un câmp spasmodic,
o cameră de recuzită pentru imensa și adevărata piesă de teatru din ceruri
printre nori plutind cuvinte
cine ar mai fi bănuit
că vom vorbi despre totalitarism încercând să ne ferim de ploaie
luptându-mă cu umbrela și vântul
iar campusul gol înghițindu-ne vorbele
o gură de cleștar
clădirile semi-luminate ca niște măsele cariate
neantul este praful din gene
saliva e aproape un cuvânt,
e o silabă;
frustrările tale se amestecă în ploaie
privești prin lentile aburinde o lume lipsită de sens
alunecăm în liniște cum alunecă acul pe vinil
îmi scârțâie tălpile când umblu prin conștiința ta,
las dâre groase
de uitare și resentimente
ești mereu critic cu urmele mele de copil.
***
după ce m-am dat cu rolele pe înclinata
și am băut un shot de absint
am învățat ce înseamnă
ca zilele să se unească și să se confunde
ca într-un film
frame by frame
văd jumătate din mine
cu părul întins cu placa și fond de ten prea închis la culoare
învăț să accept jumătățile greșite
scriu poezia feminină
literatura de șters lacrimile casnicelor rămase văduve
pentru că orice este pentru femei
e înflorit
dantelat
insuficient
așa-i și cu partea asta din mine
rămasă pe jumătate undeva
pe străzile denivelate
între mărunțișurile zilei de azi și celei de mâine
nu pot vorbi serios despre cum e să combini în baruri întunecate
și să-ți amintești acum
după ce ai citit două articole
despre cum extrovertiții sunt mai fericiți decât introvertiții
și să-ți blamezi familia
temperamentul
frica
că nu reușești și tu să le zâmbești mecanic trecătorilor
și de ce naiba îți aduci aminte acum la două noaptea
de vreo combinație nereușită
când poți să spui mersi
că uite ai ajuns până aici
și uite câți oameni noi de la care să înveți lucruri
oameni care au alte experiențe
altă viață
care miros a limoncello și țigări rulate
pe-care-tu-nu-le-ai-putea-fuma-niciodată-pentru-că-ți-ar-da-cu-panică
dar nu
ai ales să te îneci în amintirea ștearsă a zilelor de vară
ești în spatele blocului pocnești semințe
înveți să fumezi
și-ți amintești la ce scară de bloc locuia fata x
și cât era ceasul când ai ajuns acasă după ce x a făcut x
și totul e un amalgam melancolic de amintiri la care nu te poți întoarce
dar ești într-un loc străin unde nimeni nu vrea să asculte povestioarele astea lipsite de relevanță
Clara Caradimu, a terminat Facultatea de Filosofie, iar în prezent scrie poezie și pictează. A publicat pe platformele Noise Poetry, Haimanale Literare, Revista de Povestiri, a citit la ediția 281 a Institutului Blecher și urmează atelierele Mornin’ Poets.
pentru mine deja se întâmplase
adică nu citesc cuvintele frumoase de pe pagină sar
peste toate motivele care m-au făcut să aștept și să sper. sar
direct la părțile cu sex înainte să știu despre ce e vorba înainte
să mă îndrăgostesc de vreun personaj.
așa și cu tine de abia te cunoscusem
dar am trăit o viață întreagă în hanul ăla din pădure.
îmi aduceai conuri de brad iar eu te sărutăm de 6 ori
și după fiecare pas urcat pe scară
încă de 8 ori până ajungeam în dormitor
îți sărutasem deja toată fața
cu săruturi tot mai uscate.
mă dor buzele, gestul ăsta devine o mișcare și nimic mai mult.
un biet mușchi
râdem unii de alții ne facem urechile
să cadă
în săli de curs și tabere
ne prefacem reciclăm povești și secrete
în sălile de curs și tabere
cel mai bun joc e cel de-a prefăcutul
prietenilor ce calzi și buni sunteți
ca sucul de mure strivite
în autocar
inima e un biet mușchi
împachetat între două felii de pâine
sandviș
din care apucăm cu toții o îmbucătură
Bogdan – Alexandru Petcu (n. 1995, loc. Albele, jud. Bacău) a studiat filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. A debutat în anul 2022 cu volumul “transcender” la editura Charmides, volum finalist în cadrul Bac-Fest 2023 și laureat al Premiul Național Filstreet Pitești pentru debut în poezie 2023. Înainte de a debuta, a câștigat Premiul Prieteniei în cadrul Concursului Naţional de Poezie „Acelaşi cer ce nu e“, Premiul “Magda Isanos” la Festivalul Național de Literatură “Rezonanțe Udeștene”, premiul I la Concursul Național de Poezie “Ion Chichere”, premiul “Ars Poetica” la Concursul Național de Poezie “Panait Cerna” ș.a.. A citit la Brumaru., FILIT (Noaptea albă a poeziei), Poeți la Meru, Institutul Blecher, “Nepotu’ lui Thoreau”, și a participat la taberele de scriere creativă de la Ipotești, Săvârșin și “Petre Stoica”.
Zacuscă
Sunt dăunată, spune ciuperca ciupercii
prin rețea de miceliu. Visez descendență:
aparență și chip înrudit să răsară,
corpul fructifer să ne fie măcar până diseară.
Din filamente subterane prolixe
dispar incandescență – formele
fixe de viață – prin regresiune-n substanță.
Arhitectul de limb și nervuri ne transformă
în stârvuri, spune ciuperca ciupercii apoi.
Și mai spune: Arhitectul ăl sur
ne-a făcut să ne-arate natură și parte,
că natura nu e contrucție vie, construct.
Pus între minte și soare – chiar dacă paria –,
cuprind din lumină fascicul, mediez ce pot media,
deci am trecut pe lângă ciupercă și-am spus că
mâine o mănânc în zacuscă.
Gheaţă și obsidian
(din transcender, Charmides, 2022)
Cuvintele au o faţă sensibilă,
îmi scrie Ioan și îl cred.
Cuvintele mele sunt din obsidian, îi răspund,
cu imperfecţiuni mici, fine,
cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.
Un hematit, un magnetit
într-o corporalitate largă și permisivă.
La Teotihuacán meșterii șlefuiesc zei
din obsidian. Iubesc gheaţa, păcatul,
frigul, zăpada și obsidianul. Visează
la o planetă ciudată, așa cum visez și eu
cu Ioan câteodată. Sub gheaţă și obsidian
să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori
și curaţi. Să fie râuri de metan și munţi fragili,
de gheaţă, în locul celor bogaţi în silicaţi,
și lacrimi de apași pe crestele lor
și câteva imperfecţiuni mici.
Cuvintele sirenelor stinse
sub gheaţa de pe Titan. O faţă sensibilă
pe care nu am vedea-o nicicând
la minus 180 de grade Celsius
Sergiu Ardelean (n. 1996, jud. Arad), a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie – UVT, și programul de studii masterale Literatură şi cultură – contexte româneşti, contexte europene, în cadrul aceleiași facultăți. În prezent lucrează ca librar la Cărturești, înconjurat de oameni dragi, muzică bună și cărți pe alese.
***
Vântul aspru-mi sfărâmă oasele.
Soarele-mi topește ambițiile
La frontiera incertitudinii,
Unde sunt devorat de harpii
Ce locuiesc în spelunci și caverne,
În catacombe și cavouri roditoare.
Emulație și belșug de fantasme
Dincolo de vitraliile minții mele
În turnătoria ororilor
Mai rezistente ca oțelul de Toledo.
***
Sucombat în agitația momentului
Și înghițit de tenebrele nopții
Care încă îmi dau târcoale
Sorb din cafeaua unei noi zile
Toată amărăciunea acestei clipe.
Livid, într-un colț al cafenelei
Unde-mi dau în pârg prunele de sub ochi
Umerii mei se înghesuie în josnicie
Închizând evantaiul micilor ratări
Domol precum sărutul unei șoapte.
Sunt captiv într-un sălbatic trup
În corsetul de ciment și sticlă
Cu străzi și bulevarde agitate
Unde oamenii mișună sub îndrumarea
Propriilor reflexii.
Valentin Rusu are 23 de ani și a absolvit Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, specializarea Jurnalism, în cadrul Universității de Vest Timișoara. Iată ce ne spune despre el: Nu o să spun ceea ce îmi place să fac, o să spun ceea ce nu îmi place. Nu îmi place să răspund la întrebarea “unde te vezi peste cinci ani?”. Mereu răspund altceva. Nu pentru că nu aș avea planuri de viitor, ci pentru că planurile mele depind doar de un singur factor: să fac ceva ce mă face fericit. Așa că voi tot face câte ceva până când nu va mai fi nevoie să fac altceva.
(fragment de proză)
Majoritatea copilăriei am petrecut-o într-un sat de lângă oraș, alături de bunicii mei. După o anumită vârstă, doar alături de bunica.
Stăteam la bloc, nu la casă, singurul bloc din sat. Era un sat care începea să se dezvolte ușor, ușor. De la magazinele alimentare, la supermarketuri și farmacii. Dacă mai erau câteva blocuri, nici nu observai că e sat.
Îmi amintesc diminețile de iarnă când străbăteam distanța până la școală pe ulițele acoperite cu straturi mari de zăpadă și cum după fiecare cotitură, singurul scop al unui câine era să te latre sau să te alerge. Câteodată mă întorceam acasă de la școală, mâncam și plecam iar. Plecam să joc fotbal la terenul școlii. Nu era un teren foarte bun, dar nici plin de noroi. Era asfaltat, numai bun să-ți umple genunchii de julituri.
Vacanțele de vară le petreceam la țară, la unchiul meu. Îmi plăcea să mă conectez cu natura, exceptând momentele când mă duceam cu vacile, doar în acele momente aș fi preferat să fiu înconjurat de blocuri și de orice altceva. Și asta nu era activitatea pe care o uram cel mai mult, ci atunci când trebuia să strângem fânul. Sudoarea, paiele și praful îmi învăluiau corpul și mâncărimea era de nesuportat. Îmi venea să-mi jupoi pielea, sa o bag în buzunar și să o pun înapoi după ce ajungeam acasă și mă spălam.
Când căldura era de nesuportat, preferam să mă duc la râul din sat și să mă arunc, orice numai pentru a scăpa de căldura. Apa nu era foarte mare, dar suficientă să-mi învăluiască corpul. în afară de bălăcit, la râu mai puteai pescui, nu cu undița, ci cu mâna. Cred că era și mai eficient așa. După ce prindeam câțiva pești, adunăm câteva bețe, aprindeam focul și îi mâncam pe malul râului.
