atâta căldură de măruntaie- vârfurile de pământ
căutate toată noaptea plutesc molatec: spinări
minţite că soarele e miezul roşu al pământului,
tufele de spini sunt norii palizi ca vişina de
Aragon în pârgă iar clarul ochi al nucii e somnul
lăsat să curgă târziu în dimineaţă
– identitatea sub care le striveşte capul micuţ
şi-mpovărat cu coroana de frunze.
Micuţa Mell avea obrazul ca un pistrui decojit
din ceafa bătrânei ei mame, prea frumoasă să
fie reală- hlizeam la dedesubturile ei rubiconde
şi opărite cu clor- mă gâdilam cu parfumul ei
de lemn sălbatic, trist şi arcuit în umbrele
culcate pe pământ.
Topografia mea e înscrisă în cărţile-i ascunse
cu grijă la piept- ţeasta iute a focului treacă iute
peste fumul oraşului german, de câmpia în care
soarele o să crească o cupă de vin roşu.
La deşişul ăsta lumina vopseşte rotunzii ei paşi,
scamele ce le-aduc şi acum peste tot hainele ei
decolorate- îmi e greu între pietrele ce-au astupat
groapa şi obuzii sfârtecaţi atâtea războaie
la rând- cuvintele care-au uitat povara de a trăda
şi ghetele cărora ascultarea de a frânge atâtea fire
mărunte de iarbă s-a smuls ca un nigel din ochi.
În zorii ăştia retarzi şi luminii cerul păstrează
un singur cerc neatins în care durerea Melei
mi se urcă din inimă în cap.
Comments
Moni Stănilă
imi place mult finalul acestui poem.