Marţea trecută, pe 13 aprilie, „ Poemele speciale” ale Arianei Perhald ne deschid o nouă seară lirică.
Eugen Bunaru consideră grupajul de tonalitate omogenă şi remarcă avansul poetei, care îşi asumă un registru mai curajos, ludic şi ironic. Versurile ei par să îşi menţină constanta fragilităţii şi să creeze împreună un sound original şi cantabil. Deşi au concreteţe, atingeri cu douămiismul, textele Arianei sunt confesive, ele par să se declanşeze, asemeni celor psalmice, sub resortul imediat al mărturisirii ; tocmai de aceea, fluxul le curge liber, între ţărmurile revelaţiei şi metaforei, necenzurat de tehnicisme forţate. Pe acest fond, motivele luminii şi plantelor împletesc printre rânduri un fior vegetal, generează un fel de transparenţă primăvăratică, un „străveziu” deloc desuet, ce ne aduce aminte de Eminescu, Nichita. Totuşi, unele poeme ar putea fi reluate, căci se poate ajunge la diluări, versuri parazitare sau se poate aluneca spre filosofic şi discursiv. Autoportretul – mai precis ultima poezie – „nu merge”.
Ioana Duţă apreciază primul poem şi nota generală de muzicalitate folclorică. Ultimul text, diferit faţă de celelalte, este interesant ca şi provocare, numai că, uneori, confesivitatea extremă poate să strice. Titlurile ar putea fi modificate.
Octavia Sandu este de părere că poeziile sunt, câteodată, prea explicite.
Aleksandar Stoicovici remarcă un aer de linişte interioară, ce ne trimite spre poezia japoneză. Punctele de suspensie ar trebui scoase, iar poemul din urmă ar mai trebui lucrat, într-un stil direct.
Raluca Sandu se regăseşte în ultima poezie, foarte sinceră şi foarte profundă, adevărată artă poetică a autoarei.
Eliana Popeţi apreciază concentrarea vibraţiei, cultivarea motivelor tradiţionale şi biologice. Poezia „ Pe mine…mie…” este cea mai puternică, jocul de cuvinte provoacă aici impresia de vertij, în sensul bun al termenului, de aceea necesită o reluare a lecturii.
Studenta Alexandra Belgun înscrie grupajul Arianei sub semnul sincerităţii totale. Ultimul poem, desfăşurat sub formă de spirală, îşi păstrează un caracter pronunţat autoreflexiv.
Tânăra Alexandra Coman apreciază fineţea unor asemenea versuri, ce tind să se adune într-un fel de jurnal intim.
Beatrice Serediuc consideră că Ariana descrie o lume feminină, solară, doar că ar mai trebui insistat asupra concentrării.
Şi pe Costin Spirea îl impresionează forţa sincerităţii.
În ce mă priveşte, sunt de părere că există o tăietură între primele poeme şi ultimul. În cele dintâi, descoperim o pendulare între prezent şi trecut, speranţă şi tristeţe, aici trăirile apar filtrate printr-un limbaj de reminiscenţă blagiană, nichitiană. Imaginile folosite au un desen etnicist, de pictură naivă, tind către simplificare, către un aer curat, pomenit adesea. Emoţia artistică pare să aspire la o puritate exprimabilă doar prin frumuseţea naturii. Deranjează, însă, un oarecare ermetism, clişeul, unele repetiţii. Strigătul „Pe mine…mie…”, ce ne aminteşte de expresionism, rupe ritmul grupajului, descoperim aici un mixaj între dorinţa afectivă şi ideea de ritual, încercarea de a descoperi iubirea ca Divinitate în adâncurile sinelui. Într-un demers confesiv ce apare din premisa încrederii în cititor.
Ne despărţim, până joia viitoare. Până atunci, o bătaie de inimă.
