Eroziune
Sufletul meu împreună cu toată substanţa sa malignă
s-au evaporat păşind în „tărâmul făgăduinţei”,
în deşertul fraged şi totodată stins de veacuri,
din pielea ce acoperea claviculele, mărul primului om,
de sub cele două lacuri verzi, aproape secate, mlăştinoase.
Poezia mea e abruptă ca o lamă de cuţit,
taie minţile sinonime în existenţă şi esenţă,
renaşte din embrionul etern al decăderii organice,
din pântecele evocat de Miller.
Este vară şi totul gravitează
în jurul aceluiaşi nucleu ideatic:
„Fericirea e mila pentru propria noastră nefericire.” A. Camus
Toamnă cerebrală
Am făcut primul pas pe drumul toamnei (ca anotimp)
dar nici nu l-am sesizat, devenind un reflex.
Nu am altă stare decât toamna,
toamna cerebrală în care nicio floare
a gândului nu se ofileşte ci paradoxal
îşi deschide axonii către orice rază.
Când te pierzi în absurdul nefericirii celuilalt
ţi-ai pierdut şi identitatea, chiar şi masca,
momentul desăvârşirii după care tânjeai…
Omul, acest animal metafizic,
în dorinţa lui de a descompune
soarta în fragmente cu sens
a realizat până la urmă non-sensul,
ruptura de ideea de divinitate,
de condamnare la libertate.
Dezechilibru
Trandafirul mecanic ticăie încet
şi petale se desprind din coaste
creând mandale din pupile ardente.
Pe scoarţele teilor se prelinge
cerul topit de căldură.
Demonul galben
Un covor de trandafiri galbeni,
spinii mă-nţeapă în tălpi,
privesc printr-o lentilă galbenă,
picur acid pe orice sentiment
ce nu e legat de viciu.
Plutesc pe un nor de
benzodiazepine, metafore,
într-un univers galben.
În uterul meu sunt răni
de la prea multă sau
prea puţină iubire,
am orbit în teatrul ăsta
al păpuşilor vieţilor trecute,
atâtea roluri jucate,
pierzând din vedere esenţa.
Am râcâit cu unghia
prin corpul încă viu al relaţiei
până am făcut-o bucăţi,
am distrus, am ruinat, am ars.
Bipolaritate
Mă aflam pe tărâmul
în care curgeau fire de aur
şerpuind pe cord
lângă râuri de miere caldă
ce strălucea ca soarele lichid
pe pânza cerului.
Dar undeva ceva alimenta
sfera de cianură, bombă cu ceas,
pe care am împuns-o cu un ac,
venind mareea care a înecat
mirarea şi plenitudinea.
A rămas în urmă un lac
sărat ca Marea Moartă,
pustiu; mi-e sete…
Mi-e atât de sete de lumină,
de Dumnezeu, de sens,
de lumesc dar şi de metafizic
în acest joc al contrariilor,
alb şi negru, noapte şi zi.
Care zi? Parcă trăiesc în nord,
unde apar doar frânturi de fotoni,
mă pierd în ţesături de noapte,
în aşteptare…
Drowning
eram sufletul tău mort dar instabil,
un cameleon, o pânză cusută pe aortă,
bagi acul şi doare dar nu ai
voinţa să întrerupi drogul.
înainte ningea cu fulgi,
acum ninge cu plexiglas amar,
pisez sticla cu propriile degete
amorţite, parcă aş vrea
să modelez ceva
sau ceva să mă creeze.
oraşul este o pădure corozivă
cu artere de argint, reci,
prin care nu curge altceva
decât o mulţime
de singurătăţi,
ca nişte fiinţe ce
îşi croiesc drumul
independent de dorinţa
stăpânilor.
aşteptam primăvara cu
soarele ei, abia născut,
să cuprindă câmpul de luptă
din cortexul meu,
din hipocampul periculos
ca un obuz ce poate
exploda în orice clipă
dar încă ninge…
Studiu asupra luminii
încă nu ştiu ce scriu,
ce hibrid am formulat
în aceşti ani de jucat
cu lutul.
poezia confesională
dură ca o ţigară
îndesată pe gât,
încă aprinsă…
care lasă urme mai
adânci decât procesul
din Salem, decât
o operaţie.
tensiune, lobii pulsează
ca şi cum pe acolo
curge lava.
poezia este o ţigară
îndesată pe gât
ca un fetus pe care
te chinui să nu îl
avortezi ci să
îl naşti.
lumina felinarelor se prelinge
pe ţesătura plictisitoare
a anotimpului confuz
când nu ştii dacă
e iarnă sau primăvară
aşa cum n-ai habar
dacă eşti viu sau mort.
am îndesat în sufletul deschis
diverse chestii ca atunci
când îţi desfaci picioarele
şi am călcat pe viitor
la fel ca pe frunza
de pe asfalt.
sufletul meu e ca un
burete de vase de parcă
mă scurg în chiuvetă
printre farfurii,
chiuveta iar e plină…
draperia e trasă doar
până la jumătate,
de fapt nici măcar atât,
nu care cumva să intre
prea multă lumină
şi să apară o disonanţă
între mine şi mine.
văd jumătate de trunchi,
jumătate de geam,
totul este o jumătate,
nimic întreg.
jumătate de viaţă,
jumătate de iubire,
jumătate de moarte,
o ruptură brutală.
m-am uitat în oglindă
doar pe jumătate
ca să nu mai văd,
să nu mai văd nimic.
la fel de bine
poezia asta putea
să se numească
„nimic”
dacă tot e subiectul
meu preferat.
Abstract
În pieptul meu e o cutie neagră
ce adăposteşte un ochi
al cărui iris e un punct
de grafit.
REÎNTÂLNIREA, o povestire scurtă de Valentin Moisi
Într-o zi însorită de primăvară, Florentin conducea mașina pe șoseaua care leagă Timișoara de Belgrad. Pe cerul albastru, nici un nor, soarele strălucea ireal, câmpia părea un spațiu atemporal, de pe soseaua care o împarțea în două. În zare se vedeau munții Banatului.
În apropierea localității Deta, din șosea se desprinde, în dreapta, un drum ce trece calea ferată și îndată ce intră în oraș se transformă în strada Principală.
Florentin oprește autoturismul chiar în centru, intră în localul Majestic. La barul localului o tânără blondă cu ochii verzi îl salută cu un zâmbet cât toată fața. O figură care îi amintea de cineva din trecut sau era doar o părere. Se așeză într-un colț la masă. Barmănița blondă cu un mers sportiv se îndreptă spre el spunând din mers: cu ce vă pot servi? El nu i-a răspuns. Privind tânăra din fața lui simți o zbatere în piept: unde am mai văzut figura, persoana aceasta?
În aceiași clipă intră în local o femeie, copia matură a barmaniței, care cum îl zări pe Florentin, se îndreptă spre el cu pași înceți, ochii îi sticleau ca două faruri, cu un zâmbet înghețat pe față.
– Două gânduri contradictorii sunt în mintea mea, unul să îți trag două palme și să chem personalul să te azvârle afară în șuturi, ha ha ha… și zâmbi, sau să vin la tine să te stâng în brațe, să te sărut pâna îți rămân pantofii mici.
– Cred că a doua variantă este mai bună pentru amândoi.
S-au strâns în brațe și s-au sărutat.
– Bine măi pantalone, cum se face că nu ai dat nici un semn de viață de atâta amar de vreme, hai să luăm loc și zâmbi.
Intorcându-se spre barmaniță: – Rozi, adu două expresso si două Dimple.
Privindu-se în ochi, un timp, fiecare, în gând, își spunea: cum a trecut vremea!…. Barmanița a adus comanda.
– Tot la masa asta într-o primavară am băut Dimple, îți amintesti, au trecut multe primăveri, câte?
– Da, îmi amintesc, sunt 20 de ani. A fost atunci și Mișu Popa, prietenul meu. A trecut vremea, dat tu nu te-ai schimbat…
Ea nu răspunse, se uita la pahar și, într-un târziu, când tăcerea deveni apăsătoare șopti: – Ești supărat pe mine?
– Nu, orice-ai făcut, faci sau vei face, nu mă vei supăra în viața asta.
– Bine, trebuie să îți spun că prietenul tău sau mai bine zis fostul tău prieten Mișu este un șobolan trădător care a făcut mult rău.
– Ce verdict aspru! Toți oamenii au părți întunecate și luminoase… Depinde cum privești viața…
– De foarte multă vreme, repet, de foarte multă vreme, am vrut să îți povestesc: În acea primăvară, vine Bata la mine și îmi spune am un prieten din Alba, om de caracter, vrea 300 litri de alcool din Serbia, poți rezolva mă întreabă? Da, îi spun suma și îi cer cheile de la mașina prietenului, îmi dă banii și cheile îmi arată mașina. Plec în vamă cu mașina, vorbesc cu tine, mă întorc cu marfa, ajung, predau marfa și cheile lu’ Bata. Rezolvat. O.K. !
Dimineața, în ziua următoare, la o cafea, la Majestic, cu Bata, apare și Mișu, și îmi spune:
– V-a prins Poliția mașina cu alcoolul … – De unde știi că este mașina cu pricina? – Din ziar! și îmi întinde ziarul.
Bata s-a panicat, tremura tot, în gând îmi zic: nu e bine. După masă, ai venit aici și am discutat problema. Atunci am băut ultimul Dimple cu tine, s-a lipit de noi și Mișu, cu fața lui de hienă, care savura. Atunci ai zis, printre multe altele, ,,voi plăti de sus până jos și voi rezolva problema.” A doua zi apare în ziar, că ești prieten cu toți sefii, că vei plăti, problema este ca și rezolvată.Te-au chemat la București și nu te-ai mai întors. Am auzit că ai fost mutat undeva la un post în Nord. Mișu a rămas în locul tău la Vamă, își dorea de mult. Am vorbit cu el, să trec și eu câteva pachete de țigări. A spus ,,nu pot dragă sunt probleme, te anunț!” Nu m-a anunțat. Se zice: ferește-mă, Doamne, de prieteni!…O duceam foarte greu, traversam deșertul, a fost greu. În fine, la o discutie cu Bata, îmi spune: să știi că mașina cu alcool a fost așteptată, cineva a dat pontul la Poliție. La ziar, a sunat cineva din biroul meu, am format din greșală ultimul număr din memoria telefonului și a răspuns secretara de la ziar, ciudat îmi zic!
Întâmplător aflu că pe tura lu’ Mișu se trec cu microbuzele țigări, în fiecare noapte câte două-trei. Am avut o stare de fustrare, de neliniște, de agitație, în care nu știam ce să fac. Cum tu, prietenul lu’ Florentin și al meu, îmi spui că nu se poate trece cu câteva pachete și tu treci microbuze?!… În acea stare de revoltă și, sincer, cu gânduri de răzbunare, nu știu de ce, am intrat în biserică. Era liniște, stăteam singură, am început să mă rog, L-am rugat pe Dumnezeu să îmi arate ce să fac. Un gând îmi vine atunci în minte: pedeapsa Lui este mai aspră decât pedeapsa oamenilor… Cine ești tu ca să judeci pe alții?!… M-am liniștit și, cu toate că nu sunt habotnică, am zis: facă-se voia Ta, Doamne!…
După câteva zile, Poliția, la un control de rutină, găsește două microbuze cu țigări. Anchetă, reținută tura de servici. Se face dosar penal, mutări, tot circul! Mișu este trimis in judecată, condamnat, pierde tot, banii, familie, libertate, are de plătit un prejudiciu mare la ANAF. Pentru ce s-a luptat atâta? A trădat, eu cred că el a fost cel care a dat în vileag combinația noastră. Bata spune și el același lucru că el a trădat, avea mari datorii, nasol. Oare nu suntem decât niște jucării în mâinile destinului, suntem foarte firavi și neputincioși în fața lui Dumnezeu, crezi că ești tânăr și ai tot viitorul în față, nu ești atent la semnele pe care viața ți le arată, crezi că rămâi veșnic tânăr și în putere. Crezi că poți oricând să o iei de la capăt, nu? Nu poți pentru că timpul a trecut, spațiul s-a schimbat. Nu cred într-un nou început, cred că este o veșnică transformare pe ,,scala” timpului și a spațiului, în care noi evoluăm. Nu cred în teoria eternei reîntoarceri…. Asta este ce-am vrut, de mult, să îți spun!
– Am știut multe din ceea ce mi-ai povestit, o parte am bănuit-o, restul … ce importanță mai are?!…. Fiecare trebuie să plătească, pentru păcate, greșeli și prostiile lui, aici pe pământ, mai devreme sau mai târziu și plătește singur și sigur. Viața când îți închide o ușă îți deschide alta. Dacă nu plecam atunci, cu alcoolul, intram mai rău, poate, în chestia cu țigările … Cred că întodeauna avem de ales… De regulă, alegem drumul cel mai ușor, cel mai facil, vrem să luăm cât mai mult de la viață și să dăm cât mai puțin, dar există o lege a compensației. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, la fel ca în chimie.
– Da ai dreptate în chimie, dar sufletul, viața trăită sau nu, unde sunt? Noi doi am plătit, nu știu dacă destul, dar am plătit. Este important să nu repeți greșelile, ai greșit trebuie să îndrepți, să recunoști și să eviți să mai faci greșelile pe care le-ai făcut, poate faci altele…. Repet: am dus-o greu, am trecut deșertul, nu știu tu? Acum o duc bine, mulțumesc lui Dumnezeu. Dar tu?
– Și eu o duc bine, chiar foarte bine. Te pot ajuta cu ceva?
– Nu, mulțumesc. Se auzi telefonul mobil, convorbirea se termină.
– Trebuie să plec la ședință, sunt voluntară la un ONG care ajută copii sărmani.
S-a ridicat s-au sărutat de trei ori.
– Îți doresc sănătate și tot binele din lume, ne auzim când ne vedem.
A ieșit repede. Florentin a rămas năucit, cu gândul în trecut și cu fizicul în prezent. Va mai trece o vreme până când întâmplările din acea perioadă se vor ascunde iarăși în mintea și în sufletul său. A fost o perioadă pe care ar fi vrut s-o șteargă din viața lui, dar și să revadă oamenii si locurile care au făcut parte din drumul vieții lui, să vadă transformările. Viața are înfățișări ciudate, nu știi ce este mai bine decât la final, care, însă, nu contează, important este drumul vieții…
A ieșit și el din local, a pornit mașina și a lăsat în urmă orașul. A trecut din nou calea ferată, a intrat pe șoseaua europeană, în dreapta a văzut cimitirul.
Te naști, te zbați, te lupți, poate mai și trăiești, tot aici ajungi… cugetă el. Ce rămâne după noi?…
A plecat mai departe spre Belgrad.
