Ampuero
În fiecare dimineaţă de aprilie, o ceaţă groasă, murdară începea să crească, să-şi lărgească pădurile de abur tot mai departe. După obicei, fiesta de San Marcos le aducea muntenilor cantabrici pedeapsa întunericului şi a ploii cu bobul subţire – pe străin, însă, vremea aceea îl lua prin surprindere, încă. Furgoneta lor continua să alunece în viteză printre arcurile podului, peste râul pe care bărcile pescarilor de sardine îşi căutau conturul. Jesus conducea în tăcere. Ghemuit pe lada cu scule, columbianul îşi înfunda capul între braţe.
Treceau printre case de piatră, risipite pe dealuri, săltau peste coame pe care fumegau plantaţii de eucalipt. Vite mari, de culoarea pământului, rumegau un timp la fel de monoton ca şi ploaia ; apoi se ştergeau, înghiţite de întuneric. Dacă la prima răscruce vor face stânga, îşi spuse Petru, însemna că vor sui către şantierul din Limpias. Poate vor trimite acolo echipa cea mare a lui Gordo, speră el, poate pe Manolo.
Au depăşit silueta masivă a fabricii de conserve şi au cotit dreapta, pe drumul ce începea să urce. Din când în când, Jesus îşi dregea vocea, ca şi cum s-ar fi pregătit să comande. Imigrantul ştia, însă, că meşterul nu avea chef de conversaţii, cu atât mai puţin la ceasul acela, în care îl încolţeau durerile de spate. Plăcile fragile de marmură păreau legate în regulă, doar un lighean se vărsase, iar cleştele de spart şi ciocanele se zbăteau pe duşumele.
– Sube la ventana, coño! înjură spaniolul. Astăzi, îşi spuse străinul, îl va lua de guler pe ticălosul de Rodrigo, care încercase să-i fure cimentul.
Din toată ziua de lucru lui Petru îi plăcea cel mai mult prima jumătate de oră, atunci când bărbaţii cu chipurile aspre intrau în războiul mecanic, îşi trăgeau în grabă salopetele şi porneau încoace şi încolo, ca scăpaţi din arc. Nu se risipeau nici cuvinte, nici saluturi, de parcă n-ar fi fost plecaţi niciodată. Şeful de lucrări intra în cămăruţa de sub scară, iar meşterii şi peonii se repezeau să apuce blaturile de granit, şlefuite cu grijă, înghesuiau în burţile furgonetelor dalele de piatră artificială pentru tapat băi, treptele de scară, pavelele portugheze, mozaicurile. Era momentul să-şi facă apariţia Patronul, iar animaţia se multiplica în toate direcţiile.
– Ai grijă la sacii de adeziv, îi arunca, din mers, Jesus. El era ultimul care ajungea la serviciu, dar nimeni nu îndrăznea să îl apostrofeze, ba, dimpotrivă, toţi încercau să îi intre în graţii. Petru alerga spre ieşire, trebuia să încarce vreo şapte sau opt saci, să aducă piesele de 25 şi să le fixeze, să verifice uneltele şi, dacă mai reuşea, să îşi umple şi sticla cu apă. Nu era vreme de pierdut, iar pe Napoleon îl apuca, bineînţeles, piciorul. Tocmai atunci simţea în ceafă împunsătura Ochelarilor Verzi.
– Ce faci cu ăştia ?
– Încărcăm, gâfâia imigrantul. Privirea Patronului te urmărea prin fiecare colţ al halei, gata să muşte, ehei, bătrâne, rămâi cu jandarmul tău cu tot, îi mormăia Petru, pe jumătate adormit, hasta luego cu înjurăturile şi poveţele tale, eu unul o să fiu liber, mă vezi tu afară, în ceaţă, ai puţină răbdare.
Motoarele porniseră deja, maşinile hidraulice intrau, pe rând, în orchestra şuierăturilor, transformând atelierul într-un uriaş hangar de aeroport ; pe ritmul lor se ridicau să danseze primele valuri de praf, ceaţa pe care aspiratoarele ruginite refuzau să o înghită acoperea treptat capetele şlefuitorilor cu flexul şi se lungea, peste bancul lui Batista, către băieţii care lucrau cu tăietoarea. Jesus controla încărcătura, apoi, în sfârşit, ieşeau pe stradă, ocoleau sensul giratoriu, Doamne ajută, de data asta nu îi mai urmărea Mercedesul negru, încărcat cu zâmbete de marketing şi mirosind a lavandă. Acele bordului arătau şapte şi un sfert, iar gândurile lui Petru se răsuceau ca ţipătul muncitorului cu pieptul strivit.
Nu mai aveau mult de mers. Era a doua săptămână de când opreau în şantierul Blocului Roşu din Ampuero, în apropierea sanctuarului Bunei Apariţii. Îi ghicea deja volumele, grămezile de moloz, cablurile de curent, acareturile, paleţii aruncaţi în toate direcţiile. Pe acolo lucrarea era un pic întârziată, Şeful cel mare, care învârtea banii şi distribuia ceaţa îşi băga zilnic nasul cel lung peste tot. Nici Şefii nu erau decât o simplă rotiţă.
Au sărit în noroaie şi au început să descarce treptele de piatră, pe care le aşezau pe câteva scânduri descoperite într-o grămadă de dărâmături. Era întuneric, dar echipa de electricieni trăsese maţele de curent în hol şi le montaseră o dulie. Empezaba el curro – începea zorul.
– Ai grijă cum le apuci, mormăi Jesus, în timp ce înşfăca o placă.
Îl auzeau pe Sergio vopsitorul, care îşi înnebunea deja ucenicul. Clădirea se umplea, încet- încet, de primii săi locatari care îşi cărau sculele către poziţiile de lucru, îşi întindeau firele şi începeau, unii după alţii, să măsoare şi să taie, să găurescă, să spargă, să înjure şi să strige, să se grăbească. Înainte de a termina de descărcat, i-au claxonat din spate banda găzarilor, cu furgoneta lor verde.
Ştia bine ce avea să urmeze. Mai întîi luă în braţe coşul cu unelte şi se strecură până la etaj, printre pachetele nedesfăcute şi mănunchiurile de bârne. Napoleon şonticăia în spate, cu primul transport pe umăr.
– Unde-i maestro Vicente? îl întrebă pe Napo.
– E bolnav azi, hijo de la gran puta. Românul nu ştia despre compañerul său columbian mai nimic, deşi împărţeau aceleaşi şantiere de vreun an. La început îndrugase că venea de pe Amazon, apoi împrăştiase zvonul că ar fi coborât tocmai din Cali. Mai important era faptul că bărbatul acela îndesat şi iute îl învăţase cum să se ferească de belele.
– Adeziv, le ordonă Jesus. Dar, mai întâi, duceţi-vă după piatră! În umezeala deasă care se împrăştia prin ferestre, peonii începură să urce, una după alta, dalele de marmură striată de Portugalia. Când se opri să răsufle, Petru îl văzu pe Napo îndesându-şi o ciocolată în gură. Îşi dădu apoi seama că treptele trebuiau aranjate cu mai mult ciment pentru a ajunge la înălţimea dorită, aşa că vor avea mai mult de furcă. Afară, colegul său controla deja betoniera, sub soarele îndepărtat şi alb.
Umplură găleţile de la furtun, scoaseră din magazie lopeţile cu vârf ascuţit şi îşi traseră glugile peste cască. Aduseră din maşină sacii, acum nu mai găseau nenorocitul acela de ştecher. Rodrigo cu meşterul său nu binevoiau să apară. Ploua rece, iar Petru îşi plimbă privirea peste gardul casei vecine, din spatele căruia îl observau trei măgari, adăpostiţi sub un acoperiş de tablă. Acolo creşteau şi lămâii cărora Napo, aflat în căutare de vitamine, le jupuise crengile.
Încărcară cu apă gura zgomotoasă a betonierei, apoi vărsară înăuntru adeziv şi ciment, douăzeci de lopeţi de nisip galben şi zece din cel aspru. Unu, doi, trei, patru… Când pasta fu gata, columbianul turnă în roabă şi Petru ocoli clădirea, încercând să nu se împiedice, opri în hol, umplu găleţile de cauciuc şi urcă două etaje. Jesus vărsă lipiciul pe scară, îl lungi cu mistria, apucă o treaptă, o verifică repede şi o fixă prin bătăi de ciocan pneumatic. „Mai mult adeziv, rumano, mai mult adeziv”, dar Petru nu îl mai lua în seamă. Ştia că omul acela întârziase atât de mult în ceaţă, încât nu mai ştia să se întoarcă.
Într-una din curse, mai că nu se lovi cap în cap cu Gagiul, vechea lui cunoştinţă de la Blocul verde din Santander.
– Hola, Pedro şmechere, ce mai învârţi ? îi recunoscu glasul ros de tutun.
Au schimbat două vorbe, în vreme ce din radioul bulgarului se desfăceau ritmuri arabe. Gagiul fusese dat afară de la firmă – nu mai era cerere pentru apartamente – aşa că de acuma trebuia să tragă sforile să prindă unul din contractele de autonom, contra cronometru. Într-un ceas, se lăuda el, termina doi pereţi cu faianţă. „Mai bine ai veni să lucrezi cu mine”, îi sugeră bătrânul, „că, după cum te plătesc ăştia…” Numai că Petru avea nevoie de acte ca să îşi reînnoiască permisul. Pe când cobora, se gândi totuşi ce mama dracului căuta el în Ampuero, ca să asculte muzică arabă şi să vorbească în spaniolă cu un bulgar.
– Quita, quita – fereşte!, îi strigară nişte malaci, roşii la faţă, din spatele unor dulapuri. Petru aşteptă, lipit de peretele mâzgălit cu creionul, apoi mări pasul, după altă roabă.
Au lucrat încă o oră jumătate, sub ploaia care curgea fără oprire. Din curtea vecină un portocal răspândea voaluri de mireasmă. Acasă trebuie că înfloriseră pomii – şi simţi atunci, pentru o clipă, arsura cea veche din piept. Paciencia y serenidad – aşa îl sfătuise un maistru pe care îl ajutase şi care se simţise dator cu o scurtă conversaţie. Calm şi răbdare. Cu ceva vreme în urmă, românul trebăluia blestemând, îmbolnăvit de cancerul amintirii, chiar dacă încerca să-şi ocupe mintea cu banii care i se adunau în portofel. Apoi, cu vremea, emoţiile şi dorul de casă începură parcă să îşi piardă tăria, să se dizolve, una după cealaltă, ca un abur. Petru realizase că nici măcar nostalgia nu îl mai otrăvea dacă nu îi dădea atenţie, că sentimentele şi emoţiile nu mai aveau putere asupră-i, dimpotrivă, păreau să se retragă discret, într-o ceaţă fără urme care îl împresurase din toate părţile şi care îl umplea acum pe dinăuntru, o ceaţă ciudată, în care lucrurile şi oamenii păreau să capete concreteţe, dar îşi pierdeau importanţa. Ajunsese să muncească prin somn, nepăsător la câştiguri, indiferent la tot ce nu-l privea, una şi aceeaşi serie de gesturi, paşi răpăind în cadenţa ambiţiei de a-şi termina treaba la timp şi în bune condiţii. Trăia câteodată momente în care trecutul părea să năvălească, să se răzbune printr-o furie oarbă care izbucnea din senin şi îi arunca în faţa ochilor sânge – ar fi fost în stare de orice în momentele acelea, fără regrete. Îi mai vedea şi pe alţii ieşind, uneori, din ceaţă – un peon îşi alerga şeful cu ranga, alţii se luau la harţă pentru nimicuri şi ajungeau la bătaie. Dar momentele acelea erau tot mai rare. Paciencia y serenidad, îi rânjea meşterul cu mâinile în buzunare, plimbându-se impasibil în spatele memoriei sale, iar Petru se liniştea şi aluneca înapoi în reţeaua subţire a ceţii, în lumea aceea în care lucra, se hrănea şi se odihnea ca să poată munci iarăşi. Iar viaţa curgea înainte, uşoară ca praful, mărunţită cu adezivul în coşuri, mestecată şi întinsă sub plăcile unui bloc, apoi ale altuia.
În pauza de sendviş Jesus coborâ şi el în hol şi au început să mănânce, privind fără ţintă, în ploaie. Se vor simţi mai bine după micul dejun. Auzeau, de acolo, oamenii care instalau conducte şi care, fiind plătiţi la metru, nu se opreau nici pentru bocadillo. Li se alătură apoi Tonio, ţiganul andaluz cu cutia de bere în mînă şi ajutorul său, un rus ciolănos de care tot şantierul îşi bătea joc.
Au continuat câteva ceasuri să prepare şi să transporte cimentul pe care Jesus bătea, pe rând, treptele scării. Napoleon ofta şi îi înjura pe ecuadorienii cu care se înghesuia în chirie, undeva pe la marginea oraşului. Petru dădea din cap, fără să creadă o iotă. Colegul său schimbă atunci subiectul şi începu să se laude cu televizorul cumpărat de curând, „ mare cât o casă”. Şi românul împărţise odată chiria cu nişte sud- americani. Despre cel mai liniştit dintre ei, aflase mai târziu că făcuse armata la trupele de anti- guerilla din Anzi. Proaspăt ajuns pe coasta Spaniei, fostul jandarm suferea încă de amintirile verzi şi răcoroase ale pădurii tropicale, pe care ştia că o părăsise definitiv. Cu ei sărbătorise şi un revelion de pomină, pe ritmuri sentimentale de salsa şi marengue. „Mai mult adeziv” transmitea columbianul, ştergându-şi sudoarea. Trebuiau din nou să încarce.
Pe la miezul zilei farurile unei camionete tăiară ceaţa, descărcând Caschetele Albe ale Protecţiei Muncii. Inspectorii intrară în scară, ieşiră, râzând tare, lângă şeful Santiago, urmaţi de ciurda obişnuită de studenţi în Construcţii. Când se apropiară de magaziile de unde îi atrăgea răgetul betonierei, Petru descoperi printre ei şi o fată şi atunci se opri o secundă, rezemat în coada lopeţii. Napoleon se blocase şi el, cu toate circuitele în alertă, într-o roată de fluierături. Fata arunca priviri curioase în toate părţile. Alfonso, namila tatuată, proaspăt eliberată de la corecţional, zbiera cât îl ţineau puterile. Fata se întoarse.
După ce plecară, Petru îşi potoli setea de la furtun. Columbianul nu spunea nimic, încărca, apoi dispărea în ceaţă, clătinându-se sub roaba cea plină. Lucrul mergea bine şi Jesus nu avea de ce să fie nemulţumit, asta era bine, căci meşterul de abia aştepta să le pună pielea pe băţ. Cu el nu se putea trata ca şi cu un peon oarecare, căruia îi mai trăgeai câte una pe spate dacă nu pricepea limba.
Se făcuse ceasul prânzului şi în Blocul Roşu înceta orice activitate, doar ceaţa nu voia să se destrame. Ud până la piele, Napo se aşezase pe nisip – în timpul serviciului – şi îşi scutura pelerina. Rupsese un braţ al roabei, deşteptul, o încărcase prea mult, ca să-şi demonstreze hărnicia, paciencia y serenidad, îşi repetă Petru şi se puse cu gura pe el. Probabil vor mânca iarăşi la taverna Omului Peşte din apropiere, unde meniurile erau ieftine şi chelneriţa pieptoasă. Băieţii de la Construcciones Ribero începuseră deja să se adune, le auzea vocile împungându-se.
În sfârşit, Jesus îi chemă la maşină. Se spălară pe faţă şi pe mâini, apoi intrară în furgonetă să se schimbe. Meşterul îşi împachetă frumos salopeta, se pieptănă în oglindă, apoi aprinse farurile şi apăsă pe ambreiaj.
Când intrară în camera luminată, defilarea zbârciturilor, a degetelor tăiate şi a dinţilor lipsă părea că se încheiase, fiind înlocuită de chipuri umane, de mustăţi şi de cămăşi curate. Unii dintre ei, mai grăbiţi, continuau să-şi poarte cu mândrie hainele murdare de vopsele, ca pe nişte uniforme de ofiţeri. Paco Gordo se afla în picioare şi, cu toată autoritatea maestrului de primera, striga ceva pestriţei adunări, care îl răsplătea prin vocalize. La ora mesei, în care oasele se întindeau şi limbile începeau să se dezlege, taverna rustică era ticsită de fum, iar gureşa Mariana de abia prididea să alerge cu braţele pline. Echipele soseau, pe rând, în bodegă şi, stârnite de platourile aburinde, îşi căutau scaune, comandau, făceau glume, apoi prindeau în labe lingurile şi pândeau supa caldă. Petru îl căuta din ochi pe Gagiu, dar nu îl zări niciunde. Cum naiba putea munci bulgarul ăsta doar cu un sendviş pe zi ? S-au aşezat lângă băieţii care puneau gresia, sub gravura în cupru a Omului peşte. Umblase prin partea locului vorba despre un oarecare Francisco de Vega, care se pierduse în Marea Cantabriei ca să fie descoperit, după câţiva ani, tocmai în Cadiz, mut ca o sardină şi acoperit cu solzi.
Pe unul dintre ei, care răsfoia ziarul, Petru îl mai întâlnise, dar nu mai ştia sigur unde. Jesus întoarse paharul şi îşi turnă nişte apă, apoi îl avertiză pe Napo că o să îi rămână gâtul sucit după Mariana. Columbianul îi răspunse că tavanul încăperii nu era bine zugrăvit. Stârniţi, băieţii îl întrebară dacă era columbian sau peruan. „ Columbian”, răspunse Napoleon mândru. „ Am cunoscut nişte columbience frumuşele sâmbătă, la o discotecă”, rânji cineva. Era rândul lui Napoleon să rânjească. Apoi flăcăii începură să comenteze ultima alergare de tauri care avusese loc în Ampuero şi în care doi bărbaţi fuseseră călcaţi în picioare.„ Asta e, comenta unul, cu o mutră de cunoscător, dacă au scos aceiaşi tauri, de mai multe ori, pe circuit… Ştie oricine că taurii învaţă imediat traseul…Eu i-aş da în judecată pe ăştia”. Doi dintre ei vorbeau despre procesul cu firma care-i concediase. „ De trei ani mă judec cu nenorociţii”, se plângea un tânăr „ şi mă tot amână cu avocaţii”. „ Până să vezi banii, şmechere, n-o să-ţi mai folosească la nimic”, îi răspundea celălalt.”Pentru bani şi câinele dansează”. Atunci se apropie chelneriţa să le citească meniul. Comandară toţi, Petru ceru bacalao, o tocăniţă de cartofi şi o prăjitură cu frişcă. „ Întotdeauna mi se întâmplă să găsesc la cină tot ce comand la prânz. Parcă e un făcut”, se lamentă Jesus. La scurtă vreme, pieptoasa Mariana apăru din nou, cu castronul şi farfuria de salată în mână. Au început să mănânce în linişte, privind, din când în când, ecranul televizorului, pe care se amestecau ştirile. „ Aşa le trebuie”, îşi auzi românul vecinii, „au tras din marea asta cât au putut, iar acuma fac grevă că n-au peşte”. „ Ia mai taci, ce ştii tu despre astea ?” îl apostrofă, peste masă, o voce cu accent andaluz. După ce îşi odihnise ciolanele şi îşi umpluse burta cu trei feluri, Petru începu să picotească şi ceru o fructă. Aproape că nu mai auzea ce se întâmpla în jur ; oricum, nu se întâmpla nimic niciodată.
În ţara aceea străină cunoscuse toate plăcerile somnului, din care nu reuşea nicicum să se înfrupte pe îndelete. Se întorcea uneori de la lucru cu tot corpul sfărâmat de oboseală, îşi spăla, unul după celălalt, membrele şi se alimenta, ca să cadă, imediat după aceea, într-o pierdere fără vise, adâncă precum o prăpastie. Altădată, când îl chinuia spatele, somnul părea că-i şerpuie prin ceaţa îndepărtată a amintirilor, de parcă ar fi aşteptat un descântec. Odihna lui anti-cronometru începea bine şi se încheia brusc, către ora trei dimineaţa, după care, oricât s-ar fi zbătut, nu mai putea să adoarmă. Zorii îl prindeau în pat, ameţit şi nesigur şi se împleticea până la baie, purtând pe limbă un gust de gras şi murdar. Alteori, mai rar, se scufunda în visare atât de adânc şi de periculos încât, atunci când deschidea ochii, descoperea pentru prima dată în viaţă cămăruţa gălbuie, ceasul deşteptător, hainele şi prosoapele de pe etajeră. Câteodată somnul îl cobora doar câteva trepte, ca să îl împingă imediat afară şi să-l lase să alunece iarăşi. Trăia în nopţile acelea perechi de vise stranii, din care se trezea nervos şi surmenat ca după o boală, vise în care uita să aşeze schelele, să taie, să apuce sau îşi pierdea dreptul la muncă. Alteori, reuşea să îşi încheie visarea prin cheia de boltă a unei culori sau a unui sunet, a cărui vibraţie îl urmărea toată ziua. De obicei, însă, somnul îi era un abator de culori violente, pe care rulau lanţuri de personaje aşa-zis cunoscute, aflate într-o devenire continuă, un mare vis fără formă, în care se rătăcea şi din care se trezea îmbolnăvit de relativitatea a tot ce îl înconjură. Mai trăia, apoi, vise care continuau să îl obsedeze pe măsură ce le degusta, iarăşi şi iarăşi, pe când se îndrepta către gară, în timp ce îşi aranja sculele şi alerga în cizmele lui de cauciuc, printre oameni de abur. Simţea câteodată cum somnul îi iese din piept ca volbura unei plante care îl înconjură, parcă, cu ramuri şi cârcei pe care rodeau vise albastre şi stranii, se vedea stând pe mal, îşi auzea prietenii strigându-l, de la suprafaţă, palizi ca nişte aduceri-aminte, gânduri-peşti se zbăteau în năvodul aspru al adolescenţei, iar el dormea întins, sub balconul baroc, pe malul apei celei mari de sub pleoape, cu peşti, cu scoici, cu străzi şi cu păsări. Ştia că toate acestea nu puteau să dureze, dar asta nu îi putea opri curiozitatea de fiecare seară – poate, în timpul treziei, ceaţa fusese prea puternică, se încuraja el, iar luminile slabe, poate că mintea nu îi fusese suficient de ascuţită, iar apele ochilor tulburi. Poate că somnul nu i-l puteau fura, totuşi.
Colegii de echipă terminaseră masa şi ieşiră pe terasă să îşi soarbă cafeaua. Petru îi urmări, pe urmă apucă unul dintre cuţite şi începu să îşi desfacă, una după cealaltă, feliile înmiresmate ale unei portocale.
