Lucian SCURTU
Orele astrale ale nostalgiei
Membru hard al grupării poetice timișorene formată din triumvirii Monoran, Derlea și Bârsilă (cei care au definit, prin poezia lor, un curent literar original numit monodersilism…) Eugen Bunaru s-a impus încă de la debutul editorial (1981), dar a și impus, de-a lungul timpului, un stil propriu, caracterizat prin sobrietate, profunzime și autenticitate. Fiind coordonator al Cenaclului literar Pavel Dan, de sub „mantaua” lui poeticească s-au desprins, dar mai ales afirmat, generații de tineri poeți (unii ajunși la deplina maturitate), recunoscători aceluia care i-a îndrumat, cizelat și încurajat.
Deși nu foarte răsfățat de critica literară (cu toate că despre autorul timișorean au scris Laurențiu Ulici, Alexandru Cistelecan, Ion Pop, Mircea Mihăieș, Marin Mincu, Cornel Ungureanu), deși premiat cu parcimonie de prea-subiective jurii literare, Bunaru, spirit retractil și sfios, opus agitatei și histrionicei lumi literare, și-a văzut constant de drumul poetic, înălțându-și, cu migală, talent și persuasiune, „grinzile” propriului univers liric, atât de diferit de al altora și atât de conex adevăratei poezii. Are dreptate Marin Mincu care, pe coperta patru a cărții, e convins că Eugen Bunaru „e un poet de valoare ce trebuie redescoperit”, când Cornel Ungureanu îl introduce indubitabil, „între poeții rafinați-esteți ai optzeciștilor”.
În anul acesta, poetul, un adevărat „franctiror singuratic” (cum îi numește, inspirat, Octavian Soviany pe cei care ignoră formulele literare la modă), revine editorial cu un nou volum Ora inexistentă, Casa de pariuri literare, București, volum finanțat de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. (Lăudabilă inițiativa primăriei de a facilita financiar apariția unei cărți de poezie).Volumul este precedat de o notă biobibliografică, urmată de trei motto-uri elocvente din C.G. Jung, Thomas Mann și Frank O’Hara -, cel al poetului american fiind și cel mai concludent, pliat pe întregul construct poeticesc al lui Eugen, dar și pe fundamentul acestuia: „…noi trebuie să pășim mai departe// în lumea hipnotizată…”. Cartea mai cuprinde un Prolog și patru secțiuni relativ identice ca structură și prozodie: Unghiuri & priviri, (I)maculata vedere, Album greu de tăcere și Carusel.
În Prolog, poetul își previne diegetic cititorii asupra modalităților de percepție a propriei existenței, mai mult pe căi vizuale decât intuitive, prin intermediul fantasmelor, viziunilor, viselor, întâmplărilor și amintirilor „dă-dămult, mai dă-dămult” sau „de-atunci și de-atunci și de-atunci”. Imprimate pe pelicula unor filmulețe închipuite (sau poate reale?), al căror personaj principal, dar și spectator fidel, este chiar scriptorul care, după ce le revizualizează, le retrăiește și le rememorează până la dispariția lor definitivă în „marea uitare”. Este, de fapt, un veritabil îndreptar lămuritor adresat, aproape maieutic, acelora care doresc să-i parcurgă poemele, dar mai ales de a le înțelege mesajul implicit și sensul dorit.
Volumul debutează cu un poem paradigmatic, 1984, dedicat celor cu care poetul, în apogeul regimului totalitar, se simțea afin în spirit și frondă, deși teama nu-i ocultau („și frica era acolo cu noi”), tăinuiți de ganguri scorojite și curți interioare dosite, acolo unde întunericul, bezna și refugiul paliativ în alcool exhibau bucuria de a trăi, certitudinea de a spera și convingerea de a nu ceda. Poetul se dorește un noctambul al tenebrelor orașului imperial („noaptea te recunoaște ca pe unul de-al ei”), se vrea aflat într-un dialog non-verbal cu părți ale materiei care îl înconjoară, cu pereții odăii și liniștea „țiuitoare” din interiorul ei, aflat mereu în stări anamnezice a căror dogmă este indubitabilă: „ne amintim ca să trăim”. De aceea imersiunile în trecut sunt extrem de sugestive, dese și necesare pentru un romantic vaticinar, prezentul fiind doar scenografia simbolică, dar și schimonosită, plăsmuită din lucruri/obiecte/gesturi/detalii lipsite de actualitate, dar încărcate de istorie, devenite veritabile piese de muzeu convergente spre lumi apuse, prăfuite, aproape uitate, adevărate anima mundi, pe care Eugen le deconspiră din „unghiul hipnotic din care îți vizionezi abulic trecutul”. Cu toate acestea, nu poate evita nici prezentul brut, așa cum se derulează într-o dimineață („E dimineață o nouă dimineață/ postdecembristă….”) când, precum de pe o peliculă cinematografică, sunt developate sau decupate flash-uri ale unui cotidian consubstanțial uzurii zilnice, concretizat prin banale evenimente derulate sub ochii actantului evaluator și ai funciarului reflector. Nu este eludată autoreferențialitatea, care metamorfozează subiectul în postura ștersului K dintr-un anonim apartament de bloc, unde își „descoperă”, aproape hipnotic, hainele din cuier, încălțările înnoroiate sub o măsuță, o vază de porțelan chinezesc sau cum, în gesturi calculate, își aprinde aragazul și pune laptele la fiert, agresat de zgomotul nesuferit al unui picamer din parcare. Revederea pentru o clipă, cu ochii minții și ai imaginației, a părinților („cum li se decupau/ dezinvolt siluetele din oglinda pustie, împăienjenită în chiar luciul/ ei stins”), prilejuiește reanimarea/resuscitarea unor amintiri, dar mai ales melancolii cartografiate la acute intensități emoționale și potențate tensiuni pointiliste, învăluite evanescent în fulgurații senzoriale ori declicuri auctoriale prelevate necesar clipei inspiratoare.
Camera este ermitajul preferat, locul „de veci” al unor obiecte vetuste, aparținătoare, din generație în generație, familiei („Obiectele din cameră/ nălucite de clipocitul unei candele”), care incită, dar mai ales amplifică halucinogenia și abulia, distanțându-l vizibil pe poet de o realitate care, totuși, sporadic erupe din tectonica anduranței și viscerele mansuetudinii (amintește de Piața Unirii, Piața Traian, piața 700, tramvaiul 4, bodega Zorile etc.).
O tristețe împovărătoare este mereu prezentă, nostalgiile îl copleșesc atunci când, arar, evadează matein din cochilia sa autoimpusă, preferând rătăcirea prin urbea natală, prin locuri care-i „vorbesc”eposuri derulate în alb-negru cu ani în urmă, extaziindu-l, uimindu-l, bulversându-l, ca mai apoi să revină abătut, asemenea șarpelui Uroborus, la amănuntul declanșator, la elementul izbăvitor. Alteritatea („deveneam un altul”) precipită autoscopia eului și sub-eului, instigă bizare stări de semitransă indusă și semitrezie dedusă, ca abia reactivarea tuturor simțurilor să facă posibilă înturnarea la cel neficțional, fiind conștient de hipnoza trecătoare, dar mai ales de capcana seducătoare, cea care „mi-a amintit vag, dureros că sunt eu, că eram eu însumi”.
Înserarea e partea de zi adorată, bezna, partea de noapte preferată, apusul, punctul cardinal dorit, claustrarea, mediul social definit, tot atâtea ipostaze ale unei ontici extrem de pasagere în peisajul relativ dinamic din preajmă, creionând, când mai difuz, când mai pregnant, un ins introvertit, obosit, răbduriu, dar reflexiv cu cele prezente, contemplativ cu cele trecute, amprentate adânc pe o „memorie fantasmatică ce mă pierde/ pe traiectorii necunoscute”. Momentele de ataraxie sunt extrem de rare (deși undeva ne vorbește despre „embrionul obscur al unei bucurii”), iar dacă sunt, de o paloare aparte, de o obscuritate a cărei pesimism ne ghidează spre un bacovianism al decrepitudinii și anxietății, dând mereu impresia că Eugen visează „pe scânduri ude”, obsedat de „locuințele lacustre” ale propriilor experiențe ființiale și presat de coșmarul podului netras la mal. Deși mereu solidar în ceea ce face și gândește, din când în când irizează închipuirea, umbra, fantasma unei naiade senzuale, provocatoare, stârnind erosul latent și instinctul recurent, ambele translate la limita concupiscenței, din moment ce „sânii imenși/ cântând nebunește gata să explodeze/ în căușul roz-bombon al sutienului./ Atunci mirosul lor hormonal țâșnea…….”.
Autointitulat, taumaturgic, „profetul măruntelor dezastre”, autorul le contabilizează cu meticulozitate într-o taxonomie a spaimelor pandemice aduse la zi, a disperărilor disecate chirurgical „de o lumină lividă”, prin urbanitatea furcilor caudine cețoase și nebuloase, mai mult ale imprecației decât ale elevației, atrofiate de atâta tranzitivitate, dar adiacente paseismului sublimat în multe poeme de calitate.
Ultima secțiune a cărții, Carusel, are drept incipit amplul poem Spectacolul merge mai departe (amintind, antitetic, de volumul lui Florin Mugur „Spectacol amânat”), adevărat protest și rechizitoriu al noii lumi mondiale dominate malefic de corectitudinea politică, terorism, cursa înarmărilor, războaie hibride sau în curs de desfășurare, mișcări extremiste și naționaliste, genocid etc. În siajul generației beat americane, sunt exhibate elementarul și primitivismul contemporaneității, deși un limb al speranței trebuie să persiste mereu prin sufletele noastre pierdute, consonante celebrului cântec al formației Queen, cu titlul omonim poemului, The show must go on.
Des așezat în fața ferestrei, de parcă ar fi unul din locurile sale predestinate („Te îndrepți spre fereastră”, „Țara de dincolo de ferestre”, „cu ochii aruncați pe fereastră”, „îmi lipesc nările de întunericul ferestrei”), Eugen B. (de)scrie ceea ce vede și vede ceea ce visează, asemenea unui Argus dispus a înregistra ruina, dar și conturul senzual-apetisant al femeii iubite cândva, undeva, febrilitatea hedonică resimțită pe parcursul unui traseu, de la gară la apartamentul ei, în care, deducem, va urma un dezmăț erotic cu „felina” percepută în splendoarea carnalității ei seducătoare: „ ai pielea jeratec, miroși, din tot/ corpul, a parfum ciudat, a miresme abisale. A emanație hormonală”.
În fond eul poetic rămâne același consecvent rătăcitor prin urbea care „agonizează” sub ochii lui („rătăcești abulic, ușor narcotizat”), adâncit & afundat tot mai mult în sine și în viziunile sale rebele, căutând nedumerit și dând smerit răspunsuri lipsite de certitudinea corectitudinii lor, la mirările/ misterele/minunile care i se întâmplă și care îl apasă obsesiv, căci, între revoltă și resemnare o preferă pe ultima, ca pandant al iluziei și (dez)amăgirii, alienării și fragilității.
Comemorarea prin libații și cântece a celor dispăruți se face pe baza principiului vaselor comunicante, prin emiterea de semnale/mesaje de o parte și de alta a limesu-lui volatil („șuieră doar semnale vagi dintr-un/ univers paralel”), menținându-se chimia empatică a aliajului indestructibil dintre cele două lumi atât de opuse, „ca și când nimic și nimeni/ nu ne-ar mai despărți/ pe noi cei de aici de ei/ cei de dincolo”.
Sub cupola unei etici ardente și necesare, sunt aduse imprecații acid-corozive (aproape contondente) acelora care „Sunt un fel de boși ai cetății au mereu un cuvânt baban/ de spus în trebile țării”, adică leprelor politice, îmbogățiților pe căi dubioase, profitorilor, impostorilor și „marțafoilor” lipsiți de scrupule și eludatori acerbi de legi și morale.
Acest ilustrativ volum dă ora exactă în poezia actuală, fiind unul dintre cele mai semnificative apărute în ultimii ani. Îl consider un veritabil eveniment editorial.
