Răbdare

Irişii-s de piatră,  îmi râd  sub gene că încă

mi-e frică să-mi las mânat de ei îngustul piept,

prin troiene calc şi-n troiene, zestrea mea,

de gheaţă degetele-şi frânge mulţumită, că n-are a

face zgomotul de sistolă cu privirea-i caldă

de bănuţ încropit;

şi s-ar spune mai mult, de n-ar fi geamăt pe

buza mea, de cerul mi-ar face un loc sub el,

ghetele să-mi scurg de vânturi aspre,

bluza să-mi scutur de ger,

că n-am ştiut cu sufletul de ele să mă prind

mai bine.

De n-aş fi tristă, zi-mi, ce zale îşi tremură

sângele de teamă, ce zale se propteşte de-o zale

când totul curge cu fante găsite şi gazele ridică

balonul, ce scut nu stă drept fără sine?

Clintirile mele-s de singurătate, neclintirile –s

de dragoste.

De n-aş fi, de n-aş fi, pe sub gene să-mi râdă

sub gene, irişi negri de piatră!