rectif : ne intalnim pe 14 aprilie de la 7 pentru poezie ( florin dontu ). va asteptam !

IN MEMORIAM Literatura şi Mircea Ivănescu, Gheorghe Apetroae Sibiu Opera Omnia sau despre Mircea Ivănescu Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al […] Read MoreIN MEMORIAM Literatura şi Mircea Ivănescu, Gheorghe Apetroae Sibiu Opera Omnia sau despre Mircea Ivănescu Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor claustrate de apocaliptic? Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune?! Mulţi şi-l doresc magistru, ştiind că vor descoperi în logosul său variile antinomii ale unui univers ontologic pe un traiect spiritual dialectic, care l-a consacrat, alteori doar a recepta, ca audienţi, fervoarea unei lucidităţi spontane cu o conotaţie ironică şi anecdotică, atunci când ei încearcă descifrarea finalităţii metafizice printre tautologii şi locuri comune, cum poetul însuşi se relevă în poemul „celălalt timp e acelaşi …” cu versurile: „ca să iasă la lumină şi ochiul acela ascuns … să ne ţintuiască …:”. Iată, dar, geniul maieutic care reuşeşte transfigurări semantice pe coordonate heideggerine, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, aşa cum reuşea Arthur Rimbaud în frumosul poem „Ofelia”, ori Saint John Pearce în proza versificată: „Femeie îţi sunt … în tăcerile inimii de bărbat”. El se înalţă „într-o lumină care nu mai e a soarelui, ci a muzicii verbelor”. În poemul „degeaba ne jucăm de-a viaţa adevărată” (M. Ivănescu, Comentarius perpetuus, pag. 105; 139), într-un discurs metaforic încărcat de thimonul unui profetism angelic. A reuşi dialogul verbelor cu posesorul premiului literar: „Opera Omnia” este „ca şi cum” te-ai purifica de ingredientele de romantism utopic şi năzui la împlinirea ritualului de botez în suprarealismul simbolist şi expresionist cu o binecuvântare structuralist- futuristă eclatantă, într-un sacerdoţiu integral. Se degajă, din discursul livresc, în spaţiul hermeneutic, un imbold spre construcţia de temple literare pe temelii livreşti, care conferă Edenului poetic al sfârşitului de secol siguranţa perenităţii. Şi aceasta pentru că Mircea Ivănescu, decelând misterul, materialitatea şi tragismul social-politic al vieţii, „în constructio”, uzează de recuzita unei înalte culturi, de geniu şi rafinament în felul ingenuu al rostirii cu-vintelor ne-cuvinte, generând creaţiei o arhitectură barocă, axiologic inegalabilă. Acest fapt este remarcat şi de poetul Ion Mircea atunci când virtual laureat, Mircea Ivănescu ne prezenta într-o şedinţă de cerc literar ciclul de poeme din volumul „Tratat despre neputinţă”, arătând că "poetul Ivănescu deţine secretul unui stil în alteritate virtuală, la care nimeni nu poate ajunge”. Aceasta, sprijinit de o infrastructură literar metafizică iniţiatică, a ajuns la arcul de finalizare al sistemului său literar anabazic, în coordonate spirituale, atingând cotele ubicuului, într-o relevanţă asimtotică a „translaţiei dinspre existenţă spre literatură” (Ion Mircea, Dumitru Chioaru).Totul se derulează în tangajul: realitate-ficţiune şi în interferenţa antinomiilor spaţial-temporale, în infinitatea planurilor metafizice pe via mentis a unei geneze literare copleşită de subtilităţi şi circumscrisă unei modestii „proverbiale” inefabile, în câmpul creaţiilor lui Garcia Lorca, Paul Jean Jouve, Paul Claudel, Paul Valery, Stephane Mallarme ori Baudelaire. Geniu din spiritul lor, Mircea Ivănescu ignoră esteticul şi platitudinea oniricului, formalismul armoniilor pentru a încerca propulsia altei lumini prin vitraliile noilor temple literare, având şansa unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi imediat după Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, desigur,în faţa lui Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru, Alexandru George, precum şi celui care avea să încheie plutonul său, Mircea Cărtărescu, învăluind, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor homerice pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în reveriile uraniene ale lirismului orfic. Gheorghe Apetroae- Sibiu, Despre Mircea Ivănescu „Radical”, Sibiu, nr. 1212, anul 1994 Read Less

EL, EMINESCU de Gheorghe Apetroae Sibiu Când pe harfele de unde stele cad şi se aprind orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind, ... El, ecouri între clipe, le ascultă-n […] Read MoreEL, EMINESCU de Gheorghe Apetroae Sibiu Când pe harfele de unde stele cad şi se aprind orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind, ... El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit!… Din grădinile de aur , îi culege Lunii, crini, să-i păstreze-n templul firii - candelabre de rubin: arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini !… Fruntea... boltă peste veacuri, o înclină visător, să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor!… Pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini, coboară El, Luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară!... Cu Luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând! … Teii, încărcaţi de floare, ning miresmele de-amor, El... luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor!… G.A.S. Revista „Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993 Read Less