Recurs la rezistența prin credință, artă, lectură.
Trăim cu toții, în aceste zile și nopți – oare când se vor sfârși?… – fiecare în felul său, la o intensitate probabil nuanțată de la un temperament la altul, de la o sensibilitate la alta, de la o structură psihică la alta, de la o vârstă la altă vârstă…, trăim ,,momente” de încercare și tensiune maximă, pricinuite de o pandemie ce se manifestă, la scara întregii umanități, necruțător și imprevizibil, fără a se întrevedea, deocamdată, vreo perspectivă certă și imediată a aflării unui tratament miraculos, salvator. Nu mai puțin, spectrul unui astfel de prezent, unei astfel de crize, cu un imens impact emoțional, (fără un precedent apropiat în timp), declanșează, poate declanșa în interioritatea fiecăruia dintre noi îngrijorare, teamă, neliniște, derută, dar și instinctul conservării, instinctul de apărare, dar și nevoia solidarizării sub multiplele ei accepțiuni. Sunt reacții firești în fața unei zone a necunoscutului agresiv, a necunoașterii ,,fenomenului” și, implicit, a lipsei unor metode, unor formule concrete și imediate de combatere.
Recent, Papa Francisc a susținut, în Piața Sfântului Petru, din Vatican, complet pustie din pricina pandemiei ucigașe, un moment de rugăciune și binecuvântare pentru întreaga planetă. Pornind de la parabola din Evanghelia după Marcu, (cap. 4, versetele 36-41), în care Iisus, aflându-se în corabie, pe mare, cu ucenicii înspăimântați de furtuna care amenința să înghită corabia în apele răsculate ale mării, potolește valurile, dojenidu-și discipolii: «Cum de nu aveți credință?»” Suveranul Pontif, în predica sa, tocmai despre aceste valori salvatoare s-a adresat tuturor creștinilor, tuturor oamenilor din lume: credința, solidaritatea umană, speranța.
În perioada de izolare pe care ne-o impune, ca posibilă șansă a salvării, iminența acestei situații-limită, provocată de războiul umanității cu pandemia ucigașă, amintind, prin agresivitatea ei, doar de cea petrecută cu 100 de ani în urmă, cauzată de gripa spaniolă, cred că, pentru mulți dintre noi, un instrument de rezistență spirituală, (cvasiignorat în ultimii ani), un mijloc de terapie, în plan psihic/psihologic, poate fi, acum, mai mult ca oricând, întoarcerea, reîntoarcerea, cu o dedicare specială, la marile bucurii ale Artei, la ofertele ei atât de variate, atât de bogate pe care, grație tehnologiei actuale, ni le poate oferi, printr-o simplă accesare și navigare în spațiul virtual, însuși internetul. Acest instrument fabulos, devenit, deja, modul, aproape captiv, de viață al multora dintre noi, din partea altora atrăgându-și suficiente pricini de prudență, de respingere chiar! Eu mă gândeam la el, firește pornind de la situația de acum, cu interdicțiile și restricțiile ei, îndeajuns de drastice, ca la un posibil și eficient ,,antivirus” prin care să putem învinge, deocamdată, timpul… Timpul dilatat al izolării, cea care ne oferă, spun experții, șansa salvării în fața celuilat virus, în fața flagelului dezlănțuit acum și aici, și pretutindeni în lume, dar care timp dilatat poate să declanșeze, celor mai puțin blindați moral și mental, anxietăți, anomalii psihice, depresii sau chiar panică. Merită, cred, să încercăm acest exercițiu: în locul invaziei mediatice ce se revarsă non-stop, în tonalități acute, cel mai adesea sumbre și fataliste, la care ne ,,ademenesc”, aidoma cântecului sirenelor din timpurile mitologice, mai toate canalele tv, haideți să ne lăsăm furați, zilnic, fie și pentru o oră, dar cu beneficii multiple, de audițiile unor capodopere muzicale (desigur, în funcție de genul preferat)! Dar nu în mai mică măsură – dimpotrivă! – mă gândesc la reconectarea noastră cu marile bucurii ale lecturii, la întoarcerea spre cărțile esențiale. Până la urmă, la acele creații, la acei autori care au avut, cândva, în formarea noastră, la vremea lecturii lor, rezonanța unor trăiri înalte, revelatorii, sau pe care, iată, îi descoperim, îi redescoperim în chiar aceste momente de cumpănă. Și cărora le percepem, cu o acuitate sporită, acea vibrație ce le conferă dreptul la timp, le conferă, dincolo de divesitatea modalităților stilistice sau de substratul ideatic/tematic, reale virtuți – cum spunem mai sus – terapeutice. Și, nu mai puțin, ne oferă nouă, celor încercați acum de-o uriașă ,,furtună” care suspendă, dintr-odată, ființa umană între a fi și a nu (mai) fi, ne oferă prilejuri live de meditație asupra condiției umane, asupra fragilității sale. Să nu ne ferim totdeauna de aceste ,,cuvinte mari” sau de astfel de expresii ce pot suna (dar nu acum și aici) convențional, vetust sau bombastic… De altfel, aceste averizări/monitorizări lingvistice, având, mai mereu, girul unor spirite superelitiste (pleonasm asumat!…), au devenit ele însele un fel de clișee, de locuri comune… Dar, revenind la ,,temele de reflecție” de mai sus, aș mai invoca aici exemplul și îndemnul special, la lectură, al unui nou Robinson Crusoe, în fapt un cetățean italian, Mauro Morandi, fost profesor, care a ales, în urmă cu 31 de ani, să trăiască singur, pe o insulă izolată, în largul coastelor Sardiniei, și care, în virtutea propriei experiențe de solitudine, le oferă câteva sugestii oamenilor constrânși de riscul pandemiei să trăiască în izolare, acasă. Merită reținute sfaturile sale, unul dintre ele fiind însuși îndemnul la lectură: ,,Citesc foarte mult. Şi mă gândesc foarte mult” sau: „Cred că oamenilor le e teamă să citească deoarece, în acest fel, s-ar apuca să mediteze şi să se gândească mai mult la diverse chestiuni, iar asta poate fi periculos: pentru că dacă începi să gândeşti prea mult şi să vezi lucrurile din altă perspectivă, ai putea deveni critic la adresa ta şi să realizezi ce viaţă mizerabilă ai dus până acum”, a conchis noul Robinson Crusoe, unicul locuitor al insulei Budelli din Mediterana. Desigur, de reținut, cu prisosință, este îndemnul inițial, invocând predominanta lui îndeletnicire: lectura!
Închei insignifianta mea pledoarie propunând câteva fragmente, câteva poezii spicuite din Cărți, aparent, esențial diferite. Ce anume le apropie, ce le unește peste/dincolo de timp și spațiu? Cred că veți desluși pe cont propriu acel ceva anume, unificator, valabil, probabil, dintotdeauna, în cazul acelor scriitori, acelor cărți majore, care schimbă, prin substanța lor, și îmbogățesc moduri de gândire, de viață, de percepție, de sensibilitate, care aduc, care propun, întrevăd noi paradigme existențiale și spirituale. Un răspuns ar putea fi și acesta: Credința în Lumină, în ieșirea din labirint. În scrisul devenind profeție, parbolă, meditație, confesiune, adresate fiecăruia dintre noi. În scrisul devenind Evanghelie…
Eugen Bunaru
,,Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați. Dar, deodată privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.” Sfânta Evanghelie după Marcu, cap. 9, versetele 7 și 8
,,Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.” Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 12, versetele 35 și 36;
,,Ce era lumea asta? În ce nebunie încremenită și stranie îmi era dat să trăiesc? Aveam să supraviețuiesc destul ca să-i găsesc răspunsul? Ca să aflu ieșirea? Aveam să-nțeleg vreodată, din miezul singurătății mele, aparatu-ăsta din alte lumi care era viața mea?” Mircea Cărtărescu, Solenoid
,,De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spaţiul logic şi la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopţile la gândul că voi muri, şi mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, şi ţip, şi mă zbat, şi-ncerc să-mi înăbuş gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârşi odată cu mine? Îmbătrânim, aşteptăm liniştiţi în şirul condamnaţilor la moarte. Suntem executaţi unii după alţii în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Suntem dezbrăcaţi mai întâi de frumuseţe, de tinereţe şi speranţă. Suntem înfăşuraţi în veşmântul de penitenţi ai bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sunt executaţi în faţa noastră părinţii şi deodată timpul se scurtează, şi-ţi vezi brusc faţa-n tăişul securii. Şi-abia atunci ai revelaţia că trăieşti într-un abator, că generaţii sunt măcelărite şi le-nghite pământul, că miliarde sunt împinse mai departe în gâtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un singur om din cei pe care-i vezi în filmele lui Melies ieşind de pe poarta unei fabrici. Că absolut toţi cei dintr-o poză sepia de-acum optzeci de ani sunt morţi. Că toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, că suferim inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi că pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi când n-am fi trăit, ca si când n-am fi fost niciodată.” Mircea Cărtărescu, Solenoid
,,Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să înțeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sunt supus și cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu și despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslușesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap al cap și să-mi dau seama spre ce arată, și să mă-ndrept într-acolo. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie.” Mircea Cărtărescu, Solenoid
GLOSSĂ
Mihai Eminescu
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Mircea Ivănescu
pădurea de mesteceni cu muzică de dante
către sfârșitul drumului vieții noastre
m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem – și era o joasă
lumină, care și cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
pașii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deștepți pe nesimțite,
și fără să mai știi unde te-ndrepți, doar ocolind
o dată cu poteca de desișuri năpădită,
înaintând, ca și cum ți-ai privi
liniile vieții în palmă, și știind
că poți să-ți închizi palma – și ai fi
atunci închis în pumnul veșniciei – și
să nu-ți mai fie cu putință să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.
Petre Stoica
Elegie
Intră pe ușa întredeschisă
se așază nepoftit la masă
stăm unul în fața celuilalt
își toarnă vin în pahar
îmi torn vin în pahar
nu rostește un singur cuvânt
împart cu el tăcerea
îl privesc îl măsor îmi seamănă leit
poartă barba mea are culoarea ochilor mei
până și ținutul țigării între degete
este identic cu al meu
se ridică lent pleacă pe ușa întredeschisă
mă îndrept spre oglindă mă cercetez atent
oaspetele necunoscut eram chiar eu
cel care ieri credea în ziua de azi
cel așteptând scrisoarea care nu a sosit
cel care mâine își va pune o mască
să nu se mai recunoască să nu mai aștepte nimic
Gellu Naum
Fruct fericit (fragment)
Ar trebui atunci când vine vremea să ne privim în ochi și
fără neguri ca în oglinda peisajului din fiecare și să ne soco-
tim bătrâni și tineri totodată
și să ne doară coasta din care ne-am făcut ….
Întoarcerea poetului risipitor
Când a sunat am intrat în clasă
ei se aflau în bănci Restul murise
mă priveau fix mă înscriau în catalogul lor
ce vă uitați am spus Eu am lipsit am să rămân repetent
am fost în nord am discutat chestiuni
apoi în sud m-am culcat într-o pădure de iasomie
și ca o rufă albă am bâiguit în vânt
am și fotografia în culori cu o fată pe o plajă
eram premiant pe școală și la admitere am fost tot primul
ce mă fac am absențe Ei mă priveau cu o tragică bucurie
nu scoteau o vorbă ai fi zis că le pare și rău pentru mine
eu le spuneam în gând urâților conțopiștilor
atunci a intrat Examinatorul purta pe umăr o rândunică de
plumb
oh dacă ați ști ce mi-a șoptit la ureche
Dușan Petrovici
Strada
Tinerii au dorul cel mai năpraznic de moarte,
cu câte iubiri n-au ajuns în infern
şi pentru câte iubiri nu vor trăi o vesnicie –
pe-o stradă roşie de lumină şi paşi
ploile au rămas împietrite pe case
un copac intră în pământ de dorul frunzelor
şi omul răpit de goluri din aerul roşu
îsi rupe mâinile înotând
aştept noaptea ca o nouă bucurie de a trăi,
cu toate cronometrele lovite în ziduri
pe o stradă roşie îmi voi desena
copilăreste paşii
,,Încotro ducea conducta verticală a suferinței umane? Cine se hrănea cu plânsul și nefericirea și neputința și nimicnicia și vremelnicia noastră? (……) Pentru cine substanța limpede ca lacrima a nenorocirii noastre era necesară ca aerul și ca apa?” Mircea Cărtărescu, Solenoid
Punem la cale o revedere utopică la … cenaclul Pavel Dan!
Mircea Cărtărescu îmi scrie un autograf pe … Un om care scrie.
Cu Mircea Cărtărescu, la Bookfest, 21 aprilie, 2018.
