(15 noiembrie 1954 – 14 septembrie 2010)
Se împlinesc, iată, în chiar 14 septembrie 2021, 11 ani de la stingerea lui IOAN CRĂCIUN, poet și jurnalist timișorean de sorginte optzecist-paveldanistă, membru fondator al societății Timișoara, alături de alți colegi, tineri scriitori, de atunci, și redactor, în anii fierbinți, de după 1990, al ziarului omonim. Din nefericire, astăzi, un nume aproape uitat… În bună tradiție românească?… timișoreană?… Într-o fertilă conlucrare a celor două laolaltă?!… Greu de dat un răspuns şi, probabil, inutil.
S-a născut la 15 noiembrie 1954 în Timişoara. A absolvit Colegiul Naţional „C.D. Loga” (1973) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1980). În anii de studenţie, dar şi după absolvirea facultăţii, în perioada 1977-1990, a frecventat cenaclurile literare „Hyperion”, „Pavel Dan” şi „Orizont”. În atmosfera nonconformistă, de subterană şi boemă literară, a întâlnirilor de la „Pavel Dan”, din întunecaţii ani 80, Ioan Crăciun a făcut parte din nucleul forte al cenaclului. Tot aici, a legat prietenii cu Ion Monoran, Gheorghe Pruncuţ, Eugen Bunaru, Dan Emilian Roşca, Petru Ilieşu, Viorel Marineasa, Valeriu Drumeş, prietenii care s-au dovedit, în timp, de nezdruncinat.
Între 1980 şi 1990 s-a dedicat carierei didactice, ca profesor de limba şi literatura română, mai întâi în Uricani, apoi în diverse localităţi din judeţul Timiş, ajungând, la un moment dat, în această calitate, coleg, la şcoala generală din Orţişoara, cu graficianul Ghiţă Văleanu. Cum era şi firesc, în virtutea afinităţilor artistice, dar şi a unui spirit boem, de neacomodare socială, de repudiere a falsului social din epocă, s-a statornicit între ei o autentică și frumoasă prietenie.
Din 1990 este membru fondator al cotidianului şi al societăţii „Timişoara”, deţinând funcţiile de redactor, redactor şef şi şef de secţie, iar din 1992, până nu cu mult timp înaintea sfârşitului, a desfăşurat o bogată activitate ca redactor-realizator la Radio Timişoara, remarcabile fiind emisiunile sale cu tematică spirituală şi dialogurile cu diverse personalităţi ale vieţii culturale din Banat.
A debutat publicistic în 1977, în „Forum studenţesc”, cu nuvela Tan Sadapir şi-a atins ţelul, publicând, ulterior, în aceeaşi revistă, dar şi în „Orizont”, fragmente din romanul Paradisul şi pasărea (rămas în manuscris, pare-se neterminat, împreună cu alte două romane, la fel, nefinalizate: Vânătoarea şi Recviem pentru păpuşi mecanice, soarta acestor manuscrise rămânând enigmatică, dacă nu chiar incertă…). Debutul editorial, întârziat din pricini extraliterare, a avut loc în 1994, sub sigla Editurii Marineasa, cu volumul de poeme „Blândul ceas al reîntoarcerii”, carte care a obţinut premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, filiala din Timişoara (1995). În acelaşi an şi la aceeaşi editură i-a apărut volumul de publicistică „Noi am fost zeii zilei”, (ediţia a II-a, Ed. Eubeea, 1999). A mai publicat volumele de poezie: „Răsăritul trădat” (Ed. Marineasa, 1996) şi „Deşert” (Ed. Eubeea, 1999), fiind prezent cu poezii în antologiile: „Zona. Prozatori şi poeţi timişoreni din anii ’80 şi ’90” (Ed. Marineasa, 1997), „Manifest. 20. Revoluţie” (Ed. Brumar, 2009), „Cuprins sau Un fel de imperiu” ș.a. A colaborat cu poezii, proză, interviuri şi articole la revistele: „Forum studenţesc”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Orient latin” ş.a.
În ultimele luni începuse să lucreze la un nou volum (cu titltul provizoriu Karma pâinii), din care scrisese în jur de 10 poeme, a căror temă – invocarea părinţilor deja plecaţi – anticipează propriul său sfârşit.
Şi, dacă despărţirea de un semen al nostru nu poate fi decât prilej de adâncă îndurerare şi de meditaţie asupra rostului acestei vieţi, plecarea unui poet adaugă, parcă, la aceste trăiri, o tresărire aparte a fiinţei noastre, un anume sentiment, copleşitor, ce nu se lasă definit. Poate, doar, de cuvintele profetice ale poetului însuşi: „… dacă am ajunge acolo// unde lumina se topeşte în lanul de grâu// neştiută de nimeni// fără să gândească la binecuvântarea// cuiva dintre noi!// iată, din nou// cuvintele alergând înspre matcă// mângâindu-ne ca într-un ritual// căruia nu-i vom sfârşi înţelesul!// (….) //Haideţi dincolo de lanul//acela // în lanul acela albastru…”
E.B.
INTERVIU
Ioan Crăciun
„Urăsc găştile literare şi paraliterare”
Eugen Bunaru – Ioan Crăciun, deşi, după Revoluţie, ai publicat două volume de poezii şi unul sau… două de publicistică, deşi activitaea ta de redactor la Radio Timişoara te pune zilnic în contact cu un public foarte larg şi divers, totuşi, perseverezi în a fi unul dintre poeţii timişoreni cei mai retraşi din viaţa literară de aici, confundabilă, în mare măsură, cu activitatea Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Aceeaşi ,,zgârcenie’’ caracterizează şi apariţiile tale în paginile revistelor de cultură. Care ar fi explicaţia?
Ioan Crăciun – Ştii foarte bine că urăsc găştile literare. De altfel, cum bine ştii, am refuzat intrarea în Uniunea Scriitorilor. Asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ideea ca atare, ci pentru că, nici măcar pentru volumul de debut (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pe 1994), prietenii mei suspuşi într-ale validării axiologice n-au catadicsit să-mi facă o cronică de volum. S-au învrednicit cei din Bucureşti şi din Ardeal. Şi mă mai întrebi de ce m-am retras?
E.B. – Se discută, totuşi, cu bucurie, printre prieteni, că pregăteşti un al treilea volum de poezii. Dacă nu sunt indiscret, te-aş ruga să te confesezi pe această temă.
I.C – Probabil ştii – ai aflat deja – că acest volum se va numi Deşert. Îl ,,scriu’’ de vreo doi ani de zile dar, probabil, la data apariţiei acestui interviu, va fi deja pus pe hârtie. Vor mai urma încă trei cărţi de beletristică şi, dacă Dumnezeu mă ţine, ultima carte pe care o voi scrie în această viaţă se va numi ,,Adevărul despre ziarul şi societatea Timişoara’’.
E.B. – Cu ani buni în urmă, în vremea studenţiei tale (anii ’80), te-ai făcut remarcat, cu deosebire în revista ,,Forum Studenţesc’’, ca un prozator în care se puneau mari speranţe. Ce s-a ales din prozatorul Ioan Crăciun?
I.C. – Te referi la fragmentele publicate prin revistele vremii, despre care răposata Stela Mirel (lector universitar, mentorul Cenaclului Hyperion, al Facultății de Filologie a Universității din Timișoara, din anii 80, n.m. E. B.) zicea, odată, cu referire precisă, că un asemenea text se naşte o dată la o sută de ani. Era vorba despre fragmentul din romanul Paradisul şi pasărea, pe care l-am anunţat în 1995 şi care va apărea. Mai sunt încă două: Vânătoarea şi Recviem pentru păpuşi mecanice.
E.B. – Să sperăm în apariția lor editorială cât mai apropiată … Reîntorcându-ne la marea (ta) dragoste – poezia – spune-mi: ai mai avea sentimentul că viaţa ta ar decurge normal dacă ai renunţa la a scrie poezie?
I.C. – Îţi răspund că este o dialectică foarte complicată. Vasul care mă numesc trăieşte într-o aproape necontrolată disperare şi doar momentul de decizie al Preaînaltului hotărăşte dacă mai îmi dăruieşte sau nu ceva. Poezia rămâne pentru mine un moment de referinţă şi dacă nu ar fi fost ea, n-aş fi fost nici eu.
Poate, dacă debutam cu 20 de ani înainte, aş fi discuit altfel limbajul pe care am pretenţia că l-aş fi personalizat. Jocul destinului a făcut ca alţii să devină poeţi înaintea mea şi asta pentru că, atunci când s-a pus problema publicării volumului meu, un poet de pe-aici şi-a bătut joc de versurile mele, lăsându-şi transpiraţia de sub braţ peste ele şi crezând că politicul se salvează printr-o sinonimie de talcioc…
E.B. – Eşti mulţumit de receptarea critică a cărţilor tale, a poeziei tale? Crezi în ierarhiile literare de ultimă oră? (…….)
I.C. – Eugen Bunaru, eu am o mică nebunie pe care o port de pe când am scris primele poeme. O nebunie care mă face insensibil la ierarhii, moaşe axiologice şi, cum ziceam mai înainte, găşti paraliterare. Din nefericire, am patru cărţi, am apărut în două antologii şi se scrie despre Ioan Crăciun în trei dicţionare. Mi-e jenă…
E.B. – În anii ’80, dragă Ioan Crăciun, făceai parte… organică din boema artistică timişoreană. Te-aş ruga să te întorci puţin în timp,(…..), la acele întâlniri unice în somptuosul şi primitorul salon al Ioanei Popescu Raţiu (alias actriţa Iohana Brunner de la Teatrul German), marea doamnă a elitei boemei din Timişoara acelui timp…
I.C. -În onticul meu, boema – cum o numeşti tu – a fost un mod…
E.B. – …de existenţă, de supravieţuire?…
I.C. – Dacă o iei în sensul lui Nichita: ,,important e să supravieţuim’’. Pentru mine, boema a fost un fel de a da nas cu valorile, cu axiologicul, la urma urmelor. Şi dacă e s-o zicem pe aia dreaptă, important nu era să cumpărăm o sticlă de 5 l de vin pentru a-l bea; important era că ,,punând lumea la cale’’ aveam alături de noi un lubrifiant care făcea imaginaţia să-şi arunce lenjeria şi să ne mângâie cu organele interzise exact acolo unde nouă ni se părea că nu mai avem nici o şansă.
Dacă bine îți aminteşti, la Ioana Popescu Raţiu eu v-am dus pe toţi. Salonul din Palatul Victoria era atunci, printr-o fericită întâmplare, locul unde noi, generaţia ’80, nu eram absorbiţi, ci germinaţi. De acolo a început totul…
E.B. – L-ai poemnit pe Nichita Stănescu. Ştiu că nutreai un adevărat cult pentru el, pentru poezia lui…
I.C. – În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, ajunsesem în camera mea cea îngheţată de la şcoala din Bogda. Aveam un amărât de radio. L-am pus pe Europa Liberă, ca să ascult emisiunea ,, Actualitatea românească’’. Am început să mă spăl pe dinţi. În timp ce făceam asta, l-am auzit pe Gelu Ionescu care anunţa că Nichita a murit. Atât de tare m-a lovit vestea, încât am început să vomit.
Pentru mine, Nichita – ca orice poet unic – a deschis şi a închis un drum în poezia românească. Fuseseră şi alţii înaintea lui. Numai că eu fusesem contemporan cu Nichita. A fost ca şi cum mi s-ar fi smuls o bucată de şold cu tot cu articulaţii şi de-acum nu mai puteam păşi decât şchiopătând şi lovindu-mă de vârfurile infectate ale unor consoane care au hotărât să se războiască cu mine.
E.B. – Cum se împacă Ioan Crăciun, jurnalistul, publicistul apreciat de public, cu poetul Ioan Crăciun, din ce în ce mai retras, mai discret în viaţa literară?
I.C. – Uneori, dihotomiile dor. Cei mai expuşi sunt subiecţii, iar nu obiecţii. Trebuie să fii foarte dur cu tine însuţi ca să nu cedezi presiunii aculturale pe care o face asupra ta meseria de jurnalist. Sigur că ideal este să se împace… Numai că şi aici tot daimonul tău stabileşte ultima regula. Şi, la urma urmelor, îţi trebuie destulă blândeţe ca să împleteşti antinomiile. Dar cine hotărăşte ce este mai important: cărbunele încins sau cărămida refractară?
E.B. – Ai fost, ca student, unul dintre preferaţii domnului Livius Ciocârlie care spunea, pe atunci, lucruri esenţiale despre poeziile tale, publicate – o bună parte din ele – în volumul ,,Blândul ceas al reîntoarcerii’’. Ce a mai rămas în sufletul lui Ioan Crăciun din acel frumos început?
I.C. – Parcă îmi vine să mă întreb: ce a mai rămas în sufletul lui Livius Ciocârlie despre poezia mea? Întreb asta fiindcă, rugându-l să scrie câteva cuvinte despre ultimul meu volum, ,,Răsăritul trădat’’, Livius Ciocârlie s-a eschivat elegant spunându-mi că ,,nu mă pricep la poezie’’. Pentru mine, Livius Ciocârlie rămâne una dintre personalităţile complexe ale literaturii române contemporane – cu ciudăţeniile lui – şi care, procedând absolut onest cu el însuşi, a ajuns la împrejurarea în care se gândeşte la asumarea propriului discurs. În fond – vizavi de judecăţile de valoare – el ar fi trebuit să redacteze Scriitori români de azi, iar nu Alţii. Ai priceput la ce fel de academii mă refer.
E.B. – Care sunt prietenii lui Ioan Crăciun, dacă îi (mai) are?…
I.C. – Ştii prea bine că am un cult al prieteniei, în special al prieteniei între noi. Aşa cum promiteam odată că ne vom sprijini reciproc, chiar dacă eu n-am ajuns vreun anume fel de şef, în sufletul meu există o grădină specială în care vorbele prietenilor mei de o viaţă îşi regăsesc oxigen şi mraniţă. Cred că ar fi deplasat să vă pomenesc la capitolul ,,prietenii mei’’ pe toţi cei care vă ştiţi textul sacru al devenirii mele.
E.B. – Care sunt bucuriile tale (….) cotidiene?
I.C. – Cum să nu mă bucur când zi de zi copilul meu înfloreşte! Cum să nu mă bucur când ştiu că există pe lume un Eugen Bunaru, când ştiu că am fost contemporan cu Ion Monoran, cu Gheorghe Pruncuţ, cu Gheorghe Văleanu! Cum să nu mă bucur când unii ar vrea să nu mai exist în literatură şi că încearcă să-mi deformeze existenţa, trimiţându-mă în legendă! Cum să nu mă bucur când ştiu că pe străzile hieratice ale Timişoarei mai mângâie din când în când aerul cu barba lui Traian Dorgoşan! Cum să nu mă bucur când am iubit femei care la rândul lor m-au iubit sau nu! Dar cum să nu mă bucur cât încă mai pot să mă bucur! Aşa că, vezi, Eugen, mai are rost să ne gândim la supărări-aminte?
Dialog realizat în dimneața de 1 ianuarie 1999 și publicat în revista Orizont nr. 2, 15 februarie 1999, pag. 21, republicat în volumul de interviuri „Exerciții de apropiere”, Editura Universității de Vest, colecția Agora, Timișoara 2016
