rezultatele concursului pavel dan. 2010

Sectiunile de eseu si critica literara nu s-au mai tinut?

asta e, moni. poate ne-om mai vedea noi si cu alta ocazie. o sa vreau totusi o parere sincera din partea ta, vis-a-vis de lucrarile […] Read Moreasta e, moni. poate ne-om mai vedea noi si cu alta ocazie. o sa vreau totusi o parere sincera din partea ta, vis-a-vis de lucrarile mele, ca sa stiu si eu unde ma situez si in ce parte o iau. te pup! pa pa! Read Less

CENACLUL LITERAR „PAVEL. DAN ” DIN TIMIŞOARA […] Read MoreCENACLUL LITERAR „PAVEL. DAN ” DIN TIMIŞOARA Realităţi editoriale, Gheorghe Apetroae Sibiu Ciclul de poeme My World” RAS/ putin” , de Monica Stănilă Interferenţa , până la contopire între postmodernismul literar şi cubismul expresionist în poezie, iată ce ne poate oferi, în ciclul de poeme, intitulat cu tentă ironică „RAS - putin”, poeta Monica Stănilă. În poemul „De două ori mai în spate” , viaţă se declară tumultuoasă şi dinamică, ca un „ tren în viteză”, ieşită parcă din somnul lung prin numeroase reacţii mecanice necontrolate ale somaticului care ” îţi traversează cu ură antebraţul” în detrimentul sentimentului pur într-un spaţiu contractat, cu reverberaţii litotice ” mă aduni în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel” şi , de aici, într-un tangaj cantitativ somatic - afectiv ,care generează, numai şi printr-o strângere de mână, sublimele exaltări şi atracţii. Lumina interioară a sufletului trecător e posesivă şi incisivă „ soarele casei mele e cu dinţi” şi se reflectă în area simţirilor cândva ancestral - astrale, acum reţinute şi transfigurate ale iubitei „te prinde de palmă înainte să moară” sau ale iubitului muribund „înainte să-ţi intre în piele cu secera în mână”, exprimarea unor traiectorii existenţiale retrograde . Spunerea celuilalt , desi are o tentă politic- anecdotică , e simţită ca un sărut , este cuţitul care îndepărtează „culorile astea prinse de sânge”, exprimarea e incitantă „ îmi despică buza”, iar pulsul devine evident, un izvor inflamat ce erodează politic prin sanguin şi „îndepărtează pleoapa de ghips de pe puls, pulsul ţării iubite care intensifică vitalul şi reverberează sentenţios, condiţia naţiunii. Într-un alt poem , intitulat „ Încleştarea asta nu e îmbrăţişare” poeta detestă acea malefică” încleştarea”, dorind o despietrire a spiritelor prin însăşi atingerea palmelor iubiţilor sau prin baterea palmelor de către popoare, momente ce generează trăirile şi prieteniile adevărate. Sticla poate face parte din materialitatea minerală a transparenţei noetice, specifică palmelor sincere , care uşurează sustentarea în lumină „ ne atingem palmele prin sticlă/ o spargem/ne urcăm pe case/” stările sentimentale ale celor doi, spre un ubicu ontic ” şi de acolo sărutul se transformă/în altă fereastră/” , sărutul dedublează pozitiv apolinic şi părţile le identifică „ Încleştarea” înspre stările înalte ale vieţii. Nu ai putea să crezi, dar poeta, într-un dialog interiorizat îşi exprimă gândul său politic şi în acelaşi timp maternal- prolific, cum al unei Hecube gânditoare la soarta copiilor ei, angoasată sacrificial de imanenţa căderii lor sub zidurile Troiei,aici, ale rusificării, dar şi de răzbunare. Se cuvine să îmbrăţişăm străinul, va exclama, aprope de o gratuitate afectivă, Monica Stănilă, fie el şi un popor, dar , atenţionându-ne tot ea, că ” fără bani în centrul Europei /încleştarea asta nu e îmbrăţişare, este o împietrire a sufletului Europei” de parcă ne-ar toarce cu nepăsare/ o mâţă neagră şi oarbă în poală/”.Iată, dar o psihologie socială şi naţională narată poetic, un concept existenţial individual extrapolat în coordonate hiperbolice ontice , în planul al doilea al reflexibilităţii antropologice , în fatum. Poemul „Şi nu o să îţi vină să crezi că” este o transfigurare a gândirii afectve individuale în politicul relevat de patosul patriotic naţional al poetei , de grija pentru un destin meritat, de unitate a naţiunii sale - ”astăzi o să dansez cu tine( Românie) în piaţa unirii „ , dar care transcende în individuaţie , într-o tortură a psihicului său angoasat de lipsa probabilă a maternităţii contributive „o să nasc prin fiecare por al pielii /copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu rusii/ cu frica de rusificarea Moldovei/”. Sunt frământări estetizate ale unei creatoare care dă energie cu-vântului şi versului, din însăşi gândirea sa personală dar dezinteresată, neposesivă dar constructivă social. Un poem cu tentă politică este „ Ceva ce îmi creşte în cap”. Între principiile ideatice pe care le cultivă textual poeta , apar ca evidente reminiscenţele acelei ideologii comuniste, care pot constitui rugozităţi dar şi un punct de sprijin într-o viziune socială a individului „ inspir adânc/ e ceva ce îmi creşte în cap/ ca o cobră/o mie de colţuri colorate/ care se lipesc de trupul bolnavului şi-mi cântă sufletul/”, pacientul poetei, este adus aici spre vindecare, reflectându-l într-un sistem verificat, care a redat vitalitatea , ceea ce îi lipseşte acum , cu prisosinţă, unei Europe bolnave. Referindu-ne la poemul „ Autoportret - Luni”, în el se relevă imaginea unor scene sexuale blasfemice în care se portretează emfatic sexologia Orientului, virilitatea politică a acestuia, succesul cravatei yang personificat în iubirea ochiului crud şi mărit - yung, în comparaţie cu starea de cădere şi sterilitate a ţării sale „ ghemuită lângă pat” şi de culpă „ ca un om care a ucis din greşeală” , o stare aproape de nerecunoscut a unei patrii cândva în strălucire, iar acum , spre relevarea realităţilor sale e travestită într-o mamă marcată social şi umilită de însăşi culpabilităţile sale. În poemul „ marţi”, se repugnă procesualitatea şi dogmele sexualităţii , fie şi cele politice „ vinul e singura revelaţie/toate femeile sunt una şi aceeaşi/” şi din care el, Unul, cu genomul paternităţii sale îşi doreşte smulgerea , renunţarea la dogmele eticii şi biologice maternale istorice, a căror aplicabilitate s-a constituit ca inoportune, considerându-le ca nereuşite antopologice sociale , investigând , în alte spaţii existenţiale şi un alt tip de femeie- mamă, femeia ” între staţiile de tramvai femeia /cu părul tăiat /care umblă desculţă în parcuri/ femeia fără săni/ care traversează strada cu un baston alb/…./am s-o îmbăt cu sânge de ţapi/şi am s-o aduc aici/în patul mamei/”. În poemul „Miercuri” , acea mamă căutată, este alta decât mama sa , poate fi o altă ţară transfigurată într-o curtezană seducătoare pentru mulţi care cad la picioarele ei, îmbătăţi numai de zâmbetul acesteia . Iată cum o descrie Monica Stănilă pe această mamă: „ o privesc de departe cum îşi leagănă fustele /incomodând trecătorii/ frumuseţea mişcării / la prima vedere/ anulează surplusul de carne/îşi ţine buzele depărtate/ zâmbeşte larg/ în stânga şi în dreapta/ /genele ei leneşe coboară din istorie/ din evantaiele spaniolilor/ gura şi şoldurile îmi încălzesc sângele/ vine/ cu o lipsă totală de frumuseţe/ şi cu pretenţia că îţi dă tot ”. Starea de umilinţă şi de jale la care se poate ajunge , aşa cum se desprinde din textul poemului „ Pup ”, este cea a unei mame transfigurată, relevată cu pregnanţă , de poetă în acest poem, ce se constituie un veritabil autoportret al ţării sale. Este o ţară adusă la ghemuire, piticire, ploconire, obscurantism religios evident şi la cea mai josnică stare, starea de prostituţie – vorba lui Eminescu interzis într-un vers al său ” roabă şi cadână…”. Îi simţim atât de adânci durerile sale , în versurile poetei ” Stau pup miha/şi ăştea care stau în picioare nici nu ştiu/ că sunt pregătită să mă întind”. Alte racile sociale sunt relevate, cu acelaşi curaj dar şi cu mâhnire de poeta revoltată care doreşte distrucţia dogmatismelor malefice social, împrumuturile orientale de tipul RAS-Putin , dar şi cele occidentale- evantaele spaniole, în poemele din acest ciclu, intitulate: „ la TV”, „pentru că nu a meritat”, „dnd” şi „alteori RAS putin”. Se desprinde , din toate acestea marele patriotism al poetei, glăsuirea sa puternică pentru deconspirarea acelor atitudini antisociale, indiferent din ce parte plonjează, inclusiv pentru teroarea asupra persoanei prin unele instituţii ale statului, create, nu întâmplător, iar cele mai elocvente exprimări pentru starea actuală a unei naţiuni, ţinută la tot pasul sub obrocul insecurităţii şi incertitudinii, le găsim în poemul „dnd”. Cităm din acesta: „ dnd e mereu pregătit să prindă/balonaşe de săpun cu limba/ nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţareă cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei / care şi-au pierdut C.I. într-o zi de martie/ când ploa cu piatră/ am să răstorn birocraţia/ chiar dacă am să rămân şomeră/ ca atunci când …/ şi/ acum fereastra-i prevăzută cu gratii ruginite/…” Scrierea lui Monica Stănilă este situată în registrul eroticului şi al anxietăţii, al teluricului şi al thanathosului, cu reflexii apofantice, de întrezărire a zorilor , evidente în poemul „ Strigătul cocoşilor”. Discursul poetei nu este angelic, nici luciferic, nu este apolinic ori narcisic, dar aşa cum este construit, acesta compensează printr-o metaforă care catalizează energiile unei vitalităţi creatoare, uneori în apariţii brutale, alteori sensibile, absconse, ambele generatoare de profunde sentimente şi reflexivităţi umane. O remarcăm şi apreciem pe Monica Stănilă, ca o poetă distinsă, care şi-a conturat discursul său miltant în coordonate reflexive, aproape încifrate şi pe care cel avizat reuşeşte deschiderea-i aulică abia în al doilea plan metafizic. Cine ajunge acolo, descoperă în fiecare vers al poetei însângerările noetice, vigoarea sentimentală, forţa polemică, justiţiară, sentinţe ale sacralităţii maternale şi naţionale, toate expuse hiperbolic , prin vectori de pozitivare, spre un câştig social şi naţional cu un patos al unui demers traiectorial de sustentaţie specific astrală, până la sacrificial. GHEORGHE APETROAE SIBIU Read Less