săvârşinul într-o coajă de nucă

                                       Săvârşinul într-o coajă de nucă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi amintesc de verile copilăriei mele, de lunca amazonică a Mureşului şi de nopţile care se ridicau înalte în lumina lunii , nu pot să nu-mi întorc privirea către pădurile de pe hotarul Zarandului. Mi se abate atunci în nări mirosul proaspăt de iarbă cosită, iar gura mi se strepezeşte de gustul acrişor – amărui al prunelor verzi de pe ţarini. Pentru mine, aici greierii vor ţârâi întotdeauna la rădăcina caselor pe care îmbătrâneşte varul, printre exploziile de buruiană şi de măr dulce, aici ziua va trece mereu uşoară şi calmă, adunând pe ţepuşa clipei cioburi de sticlă, bucăţele de slănină şi de izmă creaţă, două – trei lătrături de câine. Ei, dacă aş avea degete puternice, îmi spuneam altădată, aş putea desprinde una din zilele astea de pe cârlige, aş curăţa-o de solzi şi de maţe, i-aş întinde pielea şi poate aş reuşi să-i  storc, în sfârşit, fluidul magnetic al lirismului, pe care-l absorbeam altădată prin trompeta curbată a unui muget de vacă. Numai că timpul, păcătosul, nu mi-a lăsat niciodată răgazul, iar acum amintirile îmi jalonează în zigzag , se aglomerează, se taie mai departe în fotograme alb – negru, curg odată cu plutele încărcate cu baloţi, alunecă pe spinările dealurilor, când mai aproape, când mai departe, se adună în pustietatea  câmpiei inundate, de iarnă, din centrul căreia o pasăre scoate o singură notă. Glasuri  şi chipuri pornesc împreună în leagănul atârnat într-o creangă din zăvoiul Saivanului, apoi memoria îmi este desfăcută în două, ca nuca, prin tonurile roşii ale toamnei se apropie Metropa, trenul sârbesc cu ciocolată, îi am încă în urechi şuieratul, îl văd călcându-mă, cu fiecare roată, până în vârstele cele mai îndepărtate, se apropie trenul  pe care toţi piticii satului îl aşteptau cu nerăbdare, căţăraţi haiduceşte pe rampele cu buşteni.

 Un loc din care amintirile ies să se ţeasă alene, asemeni cămeşilor cu pumnari negri de odinioară, din suveica unei Mari Poveşti comune, în care fiecare detaliu  avea câte un rost şi o culoare. Povestea unei comunităţi născută în coaja unei Istorii venită adesea de departe, pe dedesubt, ca un fir care i-a purtat casele de bârne mai repede sau mai uşor, într-o direcţie sau alta, fără prea multă împotrivire. O Istorie mare, pe suprafaţa căreia Săvârşinul a alunecat, fără să se schimbe prea mult niciodată, precum amintirile mele  pe fluviul schimbător al memoriei.

A fost odată un sat, Soborszin ( şopronul cu sare şi vin, pe la1851), sau Ohaba, care denumea, înainte vreme, pământurile  pe care vieţuiau coloniştii aduşi să robotească pe moşia Pustolnica. Astăzi am aflat că  Dava ostăşească din vârful Dealului Cetăţii, a treia trecătoare în Transilvania prin defileul Mureşului, după Şoimoş şi fortificaţia Bătuţei, ar fi fost umblată de  paşi neolitici, iar dacii şi romanii şi-ar fi pierdut pe aici monezile. Peste sute de ani, în zilele noastre, Săvîrşinul a ajuns nucleul unei comune care cuprinde : Hălălişul ( Halaos), Pârneştiul ( Pernyest ), Troaşul ( Trojas ), Tocul, Cuiaşul ( Kujasz ), Temeşeştiul ( Themesestie), Vineştiul – Dealul cu Vie al contelui Brandenburg de la 1510, apoi al lui Kaszony, Forray, Salbeck şi Urmenyi, lăcaş al Wamei şi al cântarul de sare pentru plutărit. De peste râu, avem Valea Mare ( Vellemare), a cărei umbră se plimbă prin hrisoavele de secolul XIII şi Căprioara, moşii ale cancelarului Ştefan Iosika, primite de la Sigismund Bathory în urma semnării alianţei cu Mihai Viteazul. Mai ştim că, din frigurosul 1719, peşterile paleolitice încărcate cu drahme greceşti de la Căprioara, au început să fie săpate de austrieci în căutarea marmurei.  Se spune că în satul acesta, făloşit altădată cu sigiliul corabiei cu pânze, vapoarele cu sare găseau loc bun de iernat.

Până în vremile moderne, ştirile despre comună sunt puţine şi se confundă într-o beznă arhetipală completă. Reuşesc să mai răzbată, prin întuneric, doar zvonurile prădăciunilor tătăreşti de la 1200 şi trecerea voievodatului de Hălăliş de sub aripa Oradiei, sub cea a cetăţii Şoimuş, mai precis a lui Iancu de Hunedoara ; oricum, după bătaia de la Mohacs, principele ardelean Ioan Zapolya  aşază deasupra moşiei coroana maghiară. La încheierea veacului XVII, aventura pe harta flotantă a istoriei împinge Săvârşinul, pentru o scurtă perioadă, la buza frontierei şi îl transformă în graniţă naturală între Ardeal şi Banat, între împărăţiile habsburgică şi cea otomană.

 În secolul următor, dinspre Europa în care se aprinde lumina pare să curgă un altfel de timp, cu altfel de oameni.  Maria Tereza cedează  pământurile  familiei Endelschpacher ; în viitor, ele vor trece, prin moşteniri şi înrudiri succesive, sub blazonul de Forray, Nadasdy şi Hunyady. Deocamdată, din 1758 domeniul intră în stăpânirea neamului Brunswick, a căror fiică se căsătoreşte cu Andras Forray, reconstruieşte casa domnească, o lărgeşte şi o salvează de infiltraţiile care urcau dinspre pârâul Troaş. Se ştie că, mai ales toamna, umezeala e mare.

Prin noiembrie 1784, după nopţi de îngrijorare şi de vorbe proaste purtate de venetici de pe vale, din bisericuţa de lemn de la Dâmbu încep să se audă clopotele dezrobirii. Stârniţi, răsculaţii, în frunte cu  juratul Tripa Grozav, cu Vanc, David şi Stoica, cu lotrii Lepădat şi Urs Oacheş, distrug castelul Forray, cu biblioteca sa renumită, grădina şi sera de plante rare, devastează biserica  catolică şi casa parohială, fură caii de poştă, dau foc  privilegiilor, grajdurilor, şurii, sparg butoaiele cu rachiu. Unul dintre ei, îmbrăcat în odăjdii, dansează peste ruinele fumegânde, cu potirul sacru în mână. Focul şi violenţele care pleacă de aici se lungesc, pe Mureş în jos, până la Şoimoş şi către Arad. Strigătele se sting abia după două săptămâni, când nobilimea speriată a comitatului cere sprijin armat de la Buda, iar pedeapsa cade grea ca blestemul – un general, asistat de vicontele Forray şi de notarul Ignatius condamnă patruzeci şi trei de ţărani la ţeapă, frângere cu roata, spânzurătoare, decapitare sau tăiere a mâinilor.

Cu toate acestea, vântul schimbării continuă să sufle egal dinspre Viena, umflând  frunzişul pădurilor. Un oarecare Adam Foltin deschide cea dintâi spiţerie, iar pe la 1800 baronul Ignatie Forray este obligat, prin decretului lui Iosif al II-lea, să ofere credit şi teren pentru construcţia primei şcoli confesionale ( triviale). Lăcaşurile de educaţie în limba germană, maghiară, română, care răsar imediat prin toate colţurile comunei, sunt sponsorizate cu cărţi, caiete, cretă şi lumânări din banii părinţilor şi îşi vor  pierde, una după cealaltă, acoperământul religios, devenind poporale. De altfel, feciorii iobagilor aveau tot interesul să pună mâna pe carte, căci absolvenţii Preparandiei (şcolii pedagogice) deschise la Arad prin 1812 îşi puteau dobândi astfel libertatea şi drepturile. În paralel, satele se împodobesc cu o colecţie de biserici din lemn, cu fundaţii de piatră,  se ridică spitalul, iar drumurile se adună într-o linie dreaptă de poştalion.  

 În iarna lui 1848, timpul îşi pierde din nou răbdarea, căci trupele de guerillă ale moţilor din Apuseni, sosite de pe valea Troaşului, îndeamnă la protest împotriva unirii cu Ungaria. Este momentul ca băştinaşii să-şi îmbrace din nou laiberele negre din barşon, cu nasturi coloraţi, cojoacele cu zbici, să-şi lege obielele opincilor din piele de porc şi să ridice vocea. După o campanie sângeroasă şi îndelungată, încheiată prin capitularea de la Şiria, într-o zi frumoasă din toamna anului viitor, primarul urcă într-un suflet pe Dâmbul lui Crăciun, pune mâinile la gură şi dă de veste cât poate de tare că, uite, după atâta amar de vreme, a dat bunul Dumnezeu, drăguţul, de s-a terminat cu iobăgia.

 În paralel, ritmul construirii continuă. Peste zece ani, din gara din Arad va porni prima locomotivă cu aburi, iar peste douăzeci, pe tronsonul de cale ferată întins până la Deva, Săvârşinul va figura ca punct obligatoriu de escală, pentru alimentarea cu apă.  Prin 1870 nobilul Forray  îşi modernizează castelul după geometria la modă a neoclasicului târziu. Parcul, crescut sub atenţia unui botanist ungur, este decorat cu aluni de Turcia şi plante rare din China, aduse de Istvan Forray din voiajuri exotice. La rândul ei, fata castelanului se va lua după groful Nadasdy Lipot şi va amenaja aici şi cea dintâi pepinieră.

În 1872, în locul brodului pentru traversarea râului se ridică podul de lemn, pe picioroange. Minunea durează mai mult de trei zile, dar nu rezistă greutăţii carelor trase de boi, aşa că este mutat către Zam, iar depozitele cu sare sunt trimise la Valea Mare. De abia peste aproape patruzeci de ani se va putea călca podul de fier peste Mureş. Credeaţi că se putea mai repede ? Dar unde vă grăbiţi aşa, boieri dumneavoastră ?

 A sosit ceasul să se zidească noua biserică romano – catolică, cea ortodoxă şi sinagoga rabinului Klein, astăzi distrusă. Se spune că în faţa altarului primeia dintre ele se află înmormântată Tereza Brunswick, cumnata lui Forray, prietena lui Pestalozzi – cu care proiectase prima creşă din lume – şi iubită a lui Beethoven, în onoarea căreia  pare-se că muzicianul ar fi compus Sonata opus 78. Eu,  sincer să fiu , nu ştiu dacă chiar aşa   o fi fost. Cu sprijinul contelui Carol Hunyady, care o ia de nevastă pe fata lui Nadasdy şi devine stăpânul domeniului, pe la 1899 se înalţă biserica ortodoxă. Între timp, pruncii văcarilor aleargă să prindă de coadă mocăniţele pufăitoare Bernath, care fac schimb de var, oameni şi cherestea între Troaş, Săvârşin şi Pârneşti.

Valea Mureşului pierde sânge şi în bătăliile din primul şi al doilea război. Participă la lupte eroi precum învăţătorul Eugeniu Spinanţiu, organizatorul corului care îi încântă pe Goga şi Agârbiceanu, conducătorul Gărzii Naţionale împotriva bolşevicilor lui Bela Kun şi delegat la Adunarea Unirii. Prin 1917, Cornel Givulescu, băiatul altui dascăl din sat, încă student la Academia de muzică din Budapesta, îl invită acasă pe Bela Bartok, care înregistrează aici cincizeci de melodii populare la fonograf. Mai târziu, acelaşi Givulescu, bursier în Italia, va cânta în Corul Filarmonicii din Viena. În aceeaşi perioadă, Franz Liszt făcea să vibreze conacul familiei Urmenyi din Vineşti. De fapt, de la un Urmenyi  – spiţă armenească şi ungurească – cumpără Maria Botiş- Ciobanu, poeta Ţării Moţilor, trei hectare de teren pentru a amenaja pavilioane medicale pentru copii. Un caz aparte este cel al avocatului Cişmaşiu, care, după ce luptă doi ani pe frontul din Italia şi se preumblă prin America de Sud, revine, se angajează contabil la castelul regal, refuză să părăsească ţara în 1948, înfiinţează o celulă anticomunistă, este prins, trimis la Canal şi moare întemniţat la Jilava. Fiul său, Jimmy Cornell, emigrat de mai multă vreme în Anglia, şi-a deschis o mare companie de iahting, a înconjurat lumea de două ori, iar în 2000 a pus la cale un fel de raliu oceanic, fiecare iaht purtând cu el o flacără de la Sfântul Mormânt. Dar să nu ne abatem prea tare de la  cursul poveştii.

 În 1918 zece săteni plecau spre Alba Iulia cu steagul Unirii. Printre ei se număra şi tatăl învăţătorului Iosif Dohangie Cojan, veteran de război, deţinut politic, ctitor al Muzeului de artă din localitate şi autor al uneia dintre puţinele monografii ale zonei. Se pare că sfârşitul războiului mondial a avut şi alte foloase multiculturale, căci prizonierii italieni puşi să lucreze la drumuri au adus cu ei prima loptă, iar jocul italienesc a surclasat  repede oina străbună, bătută cu mingea  din păr de vacă. Mai umblă vorba că, atunci când marele Ferdinand, venind dinspre Ţebea, a oprit în gară Săvârşinului, ar fi fost întâmpinat de castelanul Hunyady, care tare s-ar mai fi  lăudat cu sângele lui românesc.

În frumoşii ani interbelici casa doctorului Romuald Coţioiu ia forma unui  magnet al culturii locale, în care este plantată sămânţa unui cenaclu literar şi a unei trupe de teatru. Serile răcoroase de vară sunt frumoase la poalele pădurii, mai ales când îi ai ca invitaţi pe un Cincinat Pavelescu, pe Romulus Dianu sau Ben Corlaciu şi când vocea lui Traian Grozăvescu înconjură parcul.

 Dar să ne întoarcem puţin la castel, unde lucrurile par să se precipite. La iniţiativa  primului ministru de atunci al Ungariei, pe nume Teleki Pall, urmaşul lui Hunyady,  moştenitorul  Săvîrşinului, este chemat la Budapesta pentru o funcţie  de secretar de stat. Tânăr şi ambiţios, Hunyady este de acord să facă schimb de palate cu Antoniu Mocioni – aşa că îi  cedează acestuia castelul din localitate pentru un locuşor în capitala ţării vecine. Aici istoria noastră se ramifică pe câteva detalii. Din păcate, povestea lui Teleki, ginere al lui Mocioni şi frate al grofului de Căpâlnaş, se termină printr-o împuşcătură, atunci când ambasadorului Germaniei îl ameninţă cu invazia armată. Despre mareşalul regal Antoniu Mocioni, vlăstarul unei  bogate familii macedo-române de crescători de vite, se cunoaşte că s-a unit prin căsătorie cu neamul de Foen. Apoi, dată fiind vechea lui prietenie cu Casa regală, i-a invitat de multe ori, vara, pe prinţul Mihăiţă şi pe regina mamă să se bucure de ospitalitatea conacelor de la Bulci şi Săvârşin. Prin 1934, după cumpărare, castelul a devenit reşedinţa permanentă de vacanţă a lui Mihai, a fost renovat, decorat, iar parcul a căzut în grija  grădinarului Brezeanu din Pelleş. Se povesteşte că nici slujbaşul acesta nu s-a învoit să-şi urmeze în exod stăpânii. Dacă s-ar fi suit la timp în trenul de Elveţia, ar fi declarat el mai târziu, nimănui nu i-ar mai fi păsat de  florile Doamnei. Şi ar fi fost mare păcat. A fost arestat şi a suportat şicanele comuniştilor toată viaţa, cu regretul că nu a reuşit să-i ofere reginei un ultim buchet, de adio. În acelaşi 1934, tatăl pictorului Eugen Popa cumpără casa unui anume Adolf Kafka, a cărui nevasta fugise în Ohio. Peste ani, locuinţa va ajunge casă memorială. Şi tot acum, se pare, artistul Ştefan Gomboşiu, primul sculptor bănăţean cu expoziţie deschisă în Bucureşti, mută Academia de arte frumoase la Timişoara.

Familia regală s-a simţit întotdeauna bine în patria verde a Săvîrşinului. Tânărul Mihai I era renumit pentru plăcerea cu care se pierdea printre oamenii locului, spre alarma gărzilor sale de corp. Nu de puţine ori, ţăranii îl vedeau conducându-şi în viteză maşina pe uliţele prăfoase ale satului sau auzeau duruitul avionului ridicându-se în aer de pe pista din Vărădia. Şi regina mamă  ieşea să viziteze casele vecinilor, însoţită de doamna Catargi, atrasă fiind de portul popular, de grădini şi de lucrul de mână. Tot despre ea se mai ştie că de Crăciun împodobea cel mai frumos brad al castelului cu daruri pentru fiecare familie şi câteodată, vara, atunci când aburul Mureşului se lăsa peste câmpuri, poruncea să se întindă între doi copaci un cearşaf pentru ca sătenii să se minuneze de  imaginile mişcătoare ale unei pelicule. După alungarea lor din 1948, adică după jefuirea palatului, realizată metodic de colonei NKVD şi de Ana Pauker, conacul a ajuns preventoriu, sanatoriu, iar din 1967 casă de vânătoare şi cuibuşor al lui Nicolae Ceauşescu. Multiubitul conducător a vizitat localitatea de trei ori, ba o dată, se zice, la  ceas de mare taină cu tovarăşul Tito.

Când şedinţele literare se sting în casa Coţioiu, lumea bună a satului începe să se adune în Casa cu Coloane a pictorului Cornel Savonescu. Oaspeţii vin zilnic, se vorbesc mai multe limbi străine, se deapănă amintiri din Cartierul Latin şi din Italia, Aron Cotruş sau Romul Ladea mai aruncă o glumă, iar, câteodată, seara, Gheorghe Cantacuzino îşi aduce cu el violoncelul şi deschide o suită de Bach. Da, într-adevăr, neamul din care făcea parte muzicianul provenea  din străvechea familie bizantină, aliată pe vremuri cu Cantemir, dar alungată acum în refugiu de Armata Roşie. Fratele lui Gheorghe, Alecu, pictor altădată, a fost şi el promovat de statul socialist la funcţia de vopsitor borne kilometrice.

În vremea epocii de aur Dorel Sibii ajunge redactorul revistei arădene Arca, iar Maria Hădan developează cu nostalgie zona natală în două volume de proză. Se afirmă  pictorul Eugen Popa, asistent al lui Ciucurencu, profesor la Institutul Nicolae Grigorescu, renumit şi premiat în toată lumea. În tablourile sale, Fănuş Neagu recunoştea odinioară „ geniul locului de unde a plecat”. De fapt, familia Popa s-a făcut cunoscută ca un nucleu de artişti – nevasta artistului, Gina Hagiu – Popa, a fost ea înseşi pictor şi actriţă pe scena Naţionalului bucureştean, iar printre nepoţi se numără astăzi critici de artă la Gand şi arhitecţi la Boston. Cu un an înaintea revoluţiei, graţie  donaţiilor şi a eforturilor câtorva entuziaşti, sub oficiile lui Dan Grigorescu şi ale lui Ion Sălişteanu a fost inaugurat Muzeul de artă Eugen Popa. Centrul cuprindea paisprezece saloane de etnografie, artă şi pictură contemporană şi se mândrea cu piese din colecţiile Ginei, gravuri de Petraşcu, desene de Baba, sculpturi de Irimescu, obiecte şi mobilier  de pe toate meridianele.

Ajuns aici, în acest colţ al amintirii, simt cum imaginile încep să albească, una câte una, să se deşire, până când se dizolvă cu totul în întuneric. Poate că firul memoriei s-o fi strâns înapoi în nuca aceasta din faţă, de pe masa din bucătărie –  şi îmi aduc  repede cleştele. Cranţ ! mă grăbesc să o desfac. Dar ceva îmi spunea că din nări mi-a plecat demult mirosul cel proaspăt de iarbă cosită. Şi că gura îmi va rămâne de multă vreme  străină de gustul  amar -acrişor al prunelor verzi de pe ţarini.   

Surse : Iosif Dohangie- Cojan – „ Monografia comunei Săvârşin”, Ed. Mirador, Arad, 2000  

Mic îndreptar de săvîrşinologie pentru amatori :

loptă – minge de fotbal

 ţap de iarbă – mic animal ierbivor, lăcustă

nedeie – manifestare culturală în care au loc slujbe, apoi cântări, concursuri de băut bere, iniţieri sexuale şi dansuri de societate

prune – cireşe, corcoduşe, prune ; de aici provine expresia „a vorbi cu prune în gură”

mânşi-te amaru ( bată-ce Năpustu ) – ceva urât, oricum

ţarcă – coţofană

ce-i, mă, vrei bâtă ? – fugi, dacă mai ai timp

gligan – mistreţ ; vara e o încântare să-i pândeşti să nu intre în cucuruz

La Neagra / La Munchen – crâşme domneşti nouăzeciste

cioareci – cred că un fel de şoareci, dar mai mici

şălgei – pruncii porcului ; în viziunea arhetipală, de clan, trupa de şălgei desemnează un grup de tineri specializaţi în fotbal, pescuit şi călătoriile cu naşul

                                                                                         Alexandru  Colţan