‘când adormeam înainte de seară’
De ce lumina se albeşte cu maiul pus între tine
şi valurile de aer? buzele vechi au miasma derby
– mallul despărţirilor, borcanele înalte de dulceţuri,
criptele micuţe confiate, moara de plastic ţinută
strâns la obraz.
Înainte de seară toate se prind într-o aură de cală
înflorită; mişcarea e luată pas cu pas, tenul e grăbit
să-şi ungă crăpăturile, să-şi ţeasă pânza de stele
pe care o va pune peste el de muchia întunericului.
Doar către seară au fost două ploi. Am aşteptat
bătaia lor să se audă înăuntru: o priză cu soclul
fierei, căpăcelul de colagen întins ca o plapumă de
pene, foenul lipit de spate
– mi-am înnodat clipa asta târzie cu brăţara verde
de magneziu, inelele ei înguste cu iernile polare;
nesiguranţa degetelor pe numele cărţii.
De ce m-aş mai duce-nainte pe coridorul ăsta,
de-a veşniciei lui stridente? o pană subţire dezlegată
pe gură, am spus au! am spus au! au! auuu!
Prind porul ăsta deschis în vârful capului să-l
umezesc pentru o viaţă, măcar una.
Nu o să mor o dată înmulţit la mult.
