Întoarcerea …. risipitorilor!
Cam așa s-ar putea numi seara de cenaclu din 3 decembrie, a.c., care i-a avut ca protagoniști pe Roxana Diaconescu – lectură de poezie și pe Florin Gherheș cu proză, doi tineri paveldaniști, absolvenți de Litere, ,,risipiți” de vreo 2-3 ani în sfera prozaică, ingrată a obligațiilor profesionale (de serviciu), de zi cu zi. În preludiul ,,ședinței”, E. B., moderatorul întâlnirii, a propus un scurt exercițiu de scriere creativă, pornind de la 3 versuri ale poeților Gellu Naum și Aurel Dumitrașcu. Cu același prilej, au debutat în cadrul cenclului ,,Pavel Dan” Rebeca Gherman (Universitatea de Medicină) și Alexandra Trușcă (U.V.T.), citind fiecare câte două poeme, care au fost primite cu sincere reacții de încurajare, subliniindu-se, în cazul amândurora, premisele unor reale aptitudini poetice. Apoi, cum era firesc, comentariile s-au axat pe creațiile/prestațiile celor doi ,,soliști” ai serii. Intervențiile, dense și nuanțate, s-au remarcat prin alternarea aprecierilor – de substanță! ‒ pozitive cu observații și sugestii critice, bine primite, de altfel, și unele și altele, de cei doi protagoniști, în finalul discuțiilor ce s-au prelungit multișor peste orele 21,oo. S-au exprimat: Ciprian Baciu, Eugen Bunaru, Alexandru Colțan, Mihaela Farcaș, Rebeca Gherman, George Lână, Florin Moisi, Marian Oprea, Alexandra Trușcă și, în final, în virtutea tipicului cenaclier, cei doi tineri și talentați autori: Roxana Diaconescu și Florin Gherheș.
A consemnat Forum studențesc
În data de de 10 decembrie, ora 19,oo, invitatul special al cenaclului va fi scriitorul Tudor Crețu, managerul Bibliotecii Județene ,,Sorin Titel”. Îl va seconda, cu un grupaj de poezii, Alina Dumitrescu, studentă anul III, Facultatea de Litere, U.V.T.
4 poeme de Roxana Diaconescu
***
să respiri pe gură a devenit singura cale de acces
te rog să m-asculți
în sufocarea mea sunt copiii din Tal Rifaat miile de păsări din pădurile amazoniene
și cuiburile lor pustii
disperarea scrâșnitoare ale celor ce-s pe cale să treacă pragul unui etaj înalt.
te rog să m-asculți
să respiri pe gură-adânc.
***
așteptăm cu toții prima zăpadă
ca pe-un colac de salvare adu-mi te rog un vin fiert și caută-mi pe cer o stea
îți voi da un leu dar să nu-l dai lu’ tactu’ să-și ia țigări
să mergi la școală și să înveți poezii pentru moș crăciun
și să-și iei haine că ți-i frig, nu vezi
nu-ți mai șterge mucii de mânecă ai grijă de tine e periculos pe stradă noaptea
ia un leu și te du acasă e periculos noaptea
chiar dacă sunt luminițe
stelele nu se mai văd.
***
nu e suficient oxigen ai crede
ne vom transforma în materie plastificată și vom respira prin branhii tubulare și ne vom teleporta cu viteza unei sinapse și vom privi lumea prin ochi mici sensibili la lumină și vom fi asexuați și vom popula tărâmurile arse cu embrioni injectați de plastic
miturile de crăciun se vor duce la fund odată cu veneția și cu coasta indiei de vest
dintre crăpături vor ieși hologramele unor unor flori de munte iar ochii mici
sensibili la lumină
vor mai clipi încă-o dată.
***
corpul uman își schimbă toate celulele odată la 7 ani
iar noi ca șerpii ne târăm în aceleași feluri
și ducem cu noi pieile uzate ce ne-au încorsetat între timp
n-aș mai ști să zic de ce am refuzat o bursă în străinătate
și de ce mi-am ros prea mult coatele prin clasele de facultate
de ce-am cumpărat chiloți sintetici made in Bangladesh e un ecosistem fragil fără aer
n-aș mai ști să zic de ce mi-am pierdut sclipirea din ochi sau unde s-au dus promisiunile
făcute celor care m-au crezut când le-am zis că voi ieși cu ei
aud doar câteodată capul unei muște cum se izbește de neon
n-aș mai ști să zic de ce n-am plâns de fericire niciodată pentru celălalt.
O proză scurtă de Florin Gherheș
Era agitație în acea cafenea; parcă fiecare chip uman avea câte o poveste dramatică în spate – sau poate, o monotonie rigidă de care tot încerca să scape, dar de care nu se putea delăsa tot la a doua zi: alarma de la 7.00 AM cu vreo trei amânări până pe la și 20, postarea figurii triste în fața oglinzii din baie, acele palme de apă – care nu mai sunt revigorante de câțiva ani încoace, periuța de dinți și dansul ei pe nesimțite, ochii ăia roșii căscați tare și cam atât; Aceeași cafetieră plânge dimineața pe blatul din bucătărie în aceiași bemoli supărați; Și oricât de apăsător și încărcat ar fi părut tot acest vacarm, parca liniștea acoperea absolut tot; nimeni nu avea cu adevărat ceva de spus – se disting cuvinte precum “rată”, “concediu”, “Skoda”, “primă”, “zahăr brun?!”.
Lola – în cămașa ei fină de mătase – își sorbea încet cafeaua amară în colțul din dreapta al încăperii. În fața ei stătea fixat același telefon alb, cu ecranul șters, uzat în constante vibrații subtile. O priveam și eu cu un oarecare interes din spatele barului, fără să mă observe. Poate nici un sfert de oră să fi trecut și observ cum îi vine și prietena la masă: o tipă la vreo 22 de ani, brunetă, înaltă cu gâtul lung acoperit de o bluză neagră, ca dintr-o lână. Purta un sacou închis la culoare, bine întreținut, iar parfumul ei mă ducea cumva cu gândul spre Siberia; îmi înghețaseră puțin venele, trebuie să recunosc.
Îi fac semn cu ochii chelneriței (Ana) să meargă să le ia comanda. Mă uitam pur și simplu la ele, încercând să intuiesc măcar bucăți din conversația lor; iluzia era perfectă – dar contrastul dintre ele de-a dreptul sufocant. Dacă le întâlneai pe fiecare separat, nu puteai spune că astea două ar putea fi prietene (atât de bune prietene); Lola părea de un angelic neatins vreodată de vreun gând pervers, de vreo mizerie cotidiană – plutitoare: poate cel mai potrivite cuvinte ar fi: fină și enigmatică: cămașa ei lucea în semiumbra cafenelei, iar privirea atât de inocentă îți lua orice gând, te purta undeva în adâncul norilor: un albastru perfect umplea niște ochi mari, larg deschiși, acoperiți niște gene create parcă din pânze negre de păianjen. Numele celeilalte nu-l știam încă: și nu știu dacă ar fi contat neapărat; oricum, nu mi se pare că ar fi reușit un simplu prenume să acopere această înfățișare atât de … curioasă. Mă purta înspre barurile de jazz americane din anii 30 într-un saxofon asurzitor și totuși atât de erotic. Și cu toate astea, avea ceva rece și sovietic în mers și în privire. Ochii mari și negri, tenul destul de deschis și o față rotundă creau o antiteză perfectă; Vocea ei mă înnebunea: era o sirenă rusească acordată în barurile de jazz și întoarsă în Europa.
Acele 20 de minute – sau cât oi fi stat urmărindu-le – s-au epuizat de pe ceasul meu mecanic mai repede decât aș fi crezut și totuși suficient încât să le observ toate calitățile. Încercam să stau nevăzut, deși ochiul umflat și zgârietura de pe obrazul stâng nu mă ajutau neapărat: păream mai degrabă vreun pervers obsedat care se imagina în tot felul de scene fierbinți cu clientela (fapt adevărat, să zicem, în proporție de vreo zece procente; nu, cinci). Tatuajul de pe mâna Lolei m-a făcut să insist cu observațiile: acel Ankh egiptean peste care se împletea un șarpe îmi era cunoscut și încă nu realizam de ce. Am rămas totuși cu câteva observații mulțumitoare: rusoaica (o să o numesc așa deocamdată) scoate din poșeta ei la un moment dat un plic. Îl așază în fața Lolei, bate de trei ori cu unghiile în masă, după care îl retrage și îl pune înapoi de unde l-a luat. Lola zâmbește forțat, dă și ea din cap, după care nimeni nu mai scoate niciun sunet. Recunosc, acum îmi pare rău că nu m-am pregătit mai mult, dar un microfon putea fi prea evident și riscant – iar poziția mea aici, prea bună pentru ce aveam de făcut în continuare. Mă mulțumesc și cu atât, deocamdată.
