Eugen Bunaru: ,,Aleksandar are aptitudini şi pentru proză, iar tema locurilor şi a memoriei este interesantă. Doamna Margareta este un personaj fabulos, purtător de poveste. În această proză sunt, totuşi, unele puncte vulnerabile, unele tatonări: dialogul este fragil, are, deseori, un ton demonstrativ, neconvigător. Lipseşte jocul real-ireal, la care s-ar fi pretat un astfel de text. În schimb, este reuşit poemul din partea a treia. Dar substratul oniric şi atmosfera ,,şvăbească”, de cartier timişorean, ar fi trebuit mai mult exploatate. În partea a patra există mai mult nerv, există premisele unei proze bune.
Marius Aldea este un poet în forţă, iar grupajul din această seară o demonstrează. Poemele sunt pigmentate cu un iz arhaic, fac trimitere la o arhaitate de tip rural, ceea ce e un act de curaj poetic, pentru că toposul rural este, de regulă, evitat de scriitorii tineri. Ne poate aminti, înt-un fel, de La lileci a lui Marin Sorescu. Tataia, Poem pentru maica, Căputele, sunt poeme reuşite, poeme cu forţă expresivă. Există o ingeniozitate a scenariilor, un mic story, lirismul, cu unele excepţii, este autentic şi există o bogată fantezie lexicală. Substratul parodic domină mai toate textele, există o vervă continuă, dar se riscă, uneori, prin cădere în poantă şi în discurs poetic lejer. Poezia lui are priză la o experienţă existenţială directă, nelipsind, în majoritatea poemelor, un substrat metafizic. Felicitări amândurora!’’
Ioana Duţă: ,,La Aleksandar, sunt foarte autentice obsesiile şi tema. Dar sunt dialoguri forţate, care mai trebuie lucrate. Este foarte reuşit motivul bancnotei. Iar poezia lui Marius mi-a plăcut.’’
Octavia Sandu: ,,La Aleksandar frazele curg monoton, tehnica trebuie schimbată. Punctele forte ale textului sunt nucleele suprarealismului. Plurisemantismul umbrei mi se pare puţin artificial. Este interesant personajul, se simte mâna unui scriitor de gen masculin.
La poezia lui Marius lipseşte lirismul din unele poeme. Poem pentru maica mi se pare reuşit prin lumea lui arhaică şi mitologică.’’
Bogdan Cazacu: ,,La Marius Aldea, sentimentul poetului este un puncte forte. Există un paradox prin tandreţe şi brutalitate în acelaşi timp, iar stilul este modern prin sceptitism şi sarcasm.
La proza lui Aleksandar, forţa şi atitdinea trebuie menţinute. Multitudinea de imagini este un punct slab al textului, dar sunt şi detalii care au avut priză pentru că au recurenţă. Proza este dinamică, are un bombardament de elemente, magia simţindu-se în fiecare dintre ele.’’
Eliana Popeţi: ,,Este bună sursa de inspiraţie a lui Aleksandar, însă foloseşte elemente uzitate cum sunt mirosul şi umbra. Nu mi-a plăcut poemul inclus în proză şi as fi dorit mai multă acţiune.
În schimb, este foarte bine realizată poezia lui Marius Aldea. Se remarcă filonul popular în grupajul citit astăzi, mai ales în poemul Tataia.’’
Marian Oprea: ,,La Marius Aldea nu funcţionează uneori poeticul datorită explicitării. În acest grupaj trăieşte poezia mai intens şi există vână. Azi noapte ai respirat nu este un poem monoton, ci e chiar reuşit. În privinţa lui Aleksandar, proza mai trebuie lucrată.’’
Remus Lazăr: ,,Psihologia personajului Marga este foarte interesantă. Proza este bine scrisă, dar unele lucruri mai pot fi exploatate.’’
Florin Donţu: ,,Despre proza lui Aleksandar pot spune că unele construcţii sunt bune şi că se resimte experienţa. Despre poazia lui Marius, cred că aici se vede o altă faţă de poet, aceea sentimentală.’’
Alexandru Colţan: ,,Există la Aleksandar un fond foarte bun: proza curge, are un anumit magnetism. Sunt însă nişte motive care ar trebui explatate mai mult. Este foarte interesant jocul dintre memorie şi singurătate, iar elementul pământului este foarte reuşit, cum şi încărcătura metafizică este foarte incitantă.’’
În poemul Femia mea al lui Marius motivul părului apare foarte bine conturat iar textul este foarte reuşit. Este o încercare ambiţioasă de a salva ceva frumos. Sunt definiri interesante ale erotismului în legătură cu moartea.’’
Aleksandar Stoicovici: ,,Marius Aldea are două stiluri: unul către toposul rural şi unul către erotism. Tataia mi se pare un poem reuşit.’’
Marius Aldea: ,,Vă mulţumesc pentru discuţii şi voi ţine cont de sfaturile primite!’’
Apoi, am hotărât că ne vedem joi, 19.05., la ora 19.00!
Eliana Popeţi
Comments
gheorghe apetroae sibiu
Cenaclul literar„ Pavel Dan”şi poezia Anei Maria Puşcaşu […] Read MoreCenaclul literar„ Pavel Dan”şi poezia Anei Maria Puşcaşu de Gheorghe Apetroae Sibiu Mai înainte de abordarea poeziei Anei Maria Puşcaşu, postată în paginile Web ale revistei” Tiuk”,o iniţiativă personală pe care mi-am propus-o în această intervenţie, voi aminti, cu permisiunea membrilor Cenaclului Pavel Dan, şi de ultima şedinţă de cenaclu, din 12 mai, a.c.. În această şedinţă şi-au prezentat ultimile lor creaţii, Alexander Stoicovici (proză) şi Marius Aldea (poezie). Aşa cum a consemnat Eliana Popeţi, în cronica ultimei şedinţe de cenaclu, creaţiile acestora au fost abordate critic de majoritatea membrilor cenaclului. Proza lui Alexandar Stoicovici este relevată, ca interesantă prin temă, dinamica şi magnetismul atitudinal, prin tenta unei ficţiuni şi prin psihologia personajului Margareta, dar cu loc pentru o abordare mai socratică şi onirică a acţiunii ( Eugen Bunaru), cu loc pentru relaxarea dialogului (Ioana Duţă), pentru creşterea valenţelor personajului (Octavia Sandu), reducţia lentorii acţiunii (Eliana Popeţi), explorarea onticului (Marian Oprea, Remus Lazăr, Alexandru Colţan) şi pentru acumularea experienţei în creaţie (Florin Donţu). Cât priveşte poezia lui Marius Aldea, aceasta se caracterizează prin forţa expresiei estetic - literare, principiilor arhaice- rurale, lirismului autentic şi fanteziei lexicale cu substrat prozodic ( Eugen Bunaru), prin dinamica contrastului (Bogdan Cazacu), prin evidenţa filonului popular (Eliana Popeţi) şi definirea principială a contrastelor ontice (Alexandeu Colţan, Alexandar Stoicovici). În activitatea cenaclului “ Pavel Dan” creaţiile celor doi scriitori, Alexander Stoicovici şi Marius Aldea sunt relevate în registrul evidenţei estetice şi al valorificării literale contemporane, în cadrul întâlnirilor literare de creaţie şi receptare critică a literaturii contemporane cu valenţe axiologice, care pot amprenta pozitiv literatura timişoreană şi nu numai. Aruncând privirea pe postările Web ale revistei Tiuk, nu am putut să nu remarc textele versificate ale Anei Maria Puşcaşu, recunoscând-o ca fiind una dintre colaboratoarele redutabile ale cenaclului “ Pavel Dan”. Mi-a atras atenţia ecartul literal al introspectivei imagistice, dialogul socratian între lăuntricul versificat, cu accente ludice şi onirice şi realismul social exteriorizat în semantica textului. Descoperim , la Ana Maria Puşcaşu, o tipologie a subiectivităţii literale estetizate pe undele policorde ale cotidianului social. Se relevă aceasta, în poemul “ patru şi şaptespe dimineaţa” ,în “huruitul fabricilor de bere din care ies oameni mirosind puternic a drojdie”, dar şi în apreciabila depărtare a lăuntricului sensibil subiectivizat de metalogica contrastelor telurice ontice, de devenire interioară a poetei. Prin reuşita sa, de a ancora facil de spaţialitatea îmagistic-receptoare a cotidianului, cvasisocialul visceral ”fabricile de bere cresc, se multiplică”, în idealizarea condiţiilor intelectuale ale poetei . Contrastul se realizează prin extrapolarea lăuntricului sensibil , din spaţialitatea dimensională anabasică, sensibil- profundă, de factură sentimentală întelectuală, în cea a unei bodegi de mahala care “prind conturul unui bărbat bărbos care cântă la vioară”, antipod în registru oniric, nonangelic. Se eludează, astfel, trecerea şi se substituie în text cu armoniile arhaice, se elimină misterul şi se înlocuieşte cu icoanele realităţii cotidiene: ” încerc inutil să îmi scot bani/de la bancomat şi cineva/care păzeşte terasa mă priveşte buimac”,prin instantanee în clişee emoţionale. Se remarcă în structura versificaţiei , un discurs prozodic, cursiv şi dinamic, cu puţină metaforă, dar care este complementat de elemente abstracte, intuitive ce diluează sensibilitatea, dar pentru agenera un magnetism al relativităţii tematice, polisemantic,caracterizat prin raritatea epitetelor. Imagini care generează starea de claustrare: ” autobuzele cu primul schimb…dube înalte umplute până la refuz”, te sustrag din cadrul discursului poetic şi te extrapolează în necuprinsul zenit din ţinuturile celeste ale unui lirism indus antinomic. Dorinţa de a petrece cu liniştea rurală, glacială, introducerea de clişee într-un text cu principii şi structură, apolinice, adus în tr-un registru al versificaţiei unui cotidian banal, cu reflexii slabe asupra toposurilor metalogice , fără eluvii sinctatice, o parodiere a onticului aleatoriu şi iubirea cea maternă se realizează în exhibări ale stărilor viscerale, fără acea sacralitate angelică din registrul luminii apofantice: ” aş vrea doar să mă opresc/şi să vomit cu fruntea sprijinită/de suprafeţe reci/asta ar fi cu adevărat liniştitor/”o exced din spaţialitatea spiritului cosmic şi din zona reflexiilor gnomice: ” vânzătoarele ies să măture trotuarul/acasă mă aşteaptă ei/sau poate nici nu ştiu că ajung/”. În acelaş text, în strofa următoare, poeta mută scena, din relativitatea derizoriului, în zona eroticului: ” …ce bine ar fi să ne întâlnim /din întâmplare într-un oraş din sud/şi acolo să petrecem împreună…”, într-un alt cadru, de o evidentă expresivitate, obţinută prin ludismul dintre candid şi incisiv, uneori încifrat: ” şi acolo să petrecem împreună/…/numărând pisicile care străbat piaţa/”, în orizontul citadin premonitiv , în lipsa onirismului juvenil şi al farmecului pitoresc al locurilor natale. În poemul “ ultimile zile” se relevă lirismul indus într-un vers cu accent ludic, al cromelor crude: ” dâre de soare ca un fum gros”,cu persistenţa mirosului “ miroase aproape mai mereu a castane coapte”şi prezenţa asonanţelor ”izbucnirea alarmelor în parcare”. Sun acestea motive de eludare a magicului, pe care-l completează cu elemente olfactive şi optic- apolinice, fără armoniile ispititoare ale celestului, cu un filon de realism metaliterar, cu tentă de solitudine în registrul combinatoriu real - mister - magic, în unicitate , până la agresivitate în forţarea metaforei prin componenta dialectică a solitudinii. O retorică contextuală este motivată de ”atingerea costumelor ignifuge/ de pereţii scărilor de bloc,/în mijlocul zilei/ ”. Staticul şi apocalipticul este indus în vers spre a genera un nou cadru ontic,cu disoluţia antinomică a unicului, prin translaţia în angoasă şi finitudine: ” pot să rămân aşa ore în şir/ în apartamentul ăsta neaerisit/ s-ar putea să faci cancer la …/şi să mori/ bună-ta tot cancer la… a avut/…/ sau o să înnebuneşti/ ca mă-ta să le moşteneşti pe amândouă/…/ ”. Interesant este , prin fantezia poetică şi tema temporalităţii, şi poemul “ poţi să tragi din ţigările lor”. Se relevă aici, o tensiune a condiţiei de vulg urban ,în toposul de mahala”/.. acolo la capăt te-ai opri/ bărbaţi ar ieşi în stradă/s-ar strânge în jurul tău/”, desigur, cu subsidiarul factorial al promiscuităţii sexuale”, într-un registru al transfigurărilor semantice: “ s-ar strânge în jurul tău / şi te-ar privi / te-ar obliga să tragi din ţigările lor / să bei din paharele lor/”, sensuri sublimate în ironie şi umor, în introspecţii psihice , cu sentinţe erotice, în încifrări reflexive : ” cineva m-ar privi în ochi,aşteptând/” . Intervenţiile critice pe textele prezentate nuanţează şi identifică universul creaţiei acestei poete, definit de forme de stil şi de principii gnomice autentice, raportat la structurile geno- tipologice literare postmoderne, şi îl configurează politematic sinchorologic şi sindinamic. Se constată o reuşită a creaţiei în texte, prin uzitarea de elemente ludice, reflexive, antinomice şi erotice, dar, nu mai puţin, de numeroase locuri comune . Autenticitatea sistemului sau, alunecarea facilă a stilului şi ideaticii în alte sisteme literare, generează tonalităţi armonice, dar şi stridenţele din aritmicitatea disonantă a versului, identifică numeroase sintagme în fluxul reverberaţiilor noetice şi în abordarea celestului. Asistăm, în structura versificaţiei textelor Anei Maria Puşcaşu, la un vizionarism sugestiv al imaginilor, în policromii astrale, la contraste de sustentaţie şi căderi tensive. Încărcătura metaforei, generată de expresii plastice, până la pictural-sculpturale, reflexivitatea şi raţionalitatea discursului, intruziunea numeroaselor elemente valente din cotidian, dinamica schimbării registrelor mediului- paideic - cultural, spre cel maieutic- socratic, în dialogul categorial dintre lăuntricul anabazic şi cotidianul banal, toate aceste mijloace stilistice exprimă, la poeta Ana Maria Puşcaşu, un spirit al devenirii autentice, lucid, cu sensibilitate poetică , profunzime şi suflu de geniu în emergenţă, ce îi conferă, indiscutabil, identitate în marele curent literar postmodernist şi vocaţie, în cercul larg al intelectualităţii timişorene . Cu stimă şi urarea de noi succese literare, cenaclului „Pavel Dan”… Gheorghe Apetroae Sibiu. Read Less
gheorghe apetroae
IIIII VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonese, drept […] Read MoreIIIII VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonese, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată, care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate, a cosmicităţii . Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian. Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful. Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole/”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv; particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”/, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice. Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”. - Bine spus!. În acest mod, Liviu Antonese permite restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau “/Era fără vârstă/”. În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale igognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră/”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste- de la Viena, sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper. Poemul relevă şi existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.” Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonese se va aliena şi el , desigur,în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobebesean, într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria/”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste/”, pentru a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile. În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvisticeşi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual - în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonese, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”. Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu întraltul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibnizeene:”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal .... Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu. Probabil, va urma... Read Less