Joi, 23 noiembrie, o seară faină de proză şi poezie (sau invers…) la Pavel Dan!
Cu Marius Dimcea și Vlad Ciurescu (sau invers…)! În curând: Cu poezia, pe Zimbrului, la cafeneaua dintre blocuri!
Foto: Delia Costea şi E.B.
Texte: E.B.
Vlad Ciurescu cu poezie și Marius Dimcea cu proză. Îi suțin Cristi Căliman, Ionuț Manea (online), Marian Oprea, Mihai David (Mișu, adică), Miruna Todor, Valentin Moisi. E. B. mai așteaptă. Foto – Delia Costea.
Cu ochii pe corpul textelor. Va urma disecţia exegetică…
Sprijiniți pe texte… Pe rafturi, carți citite și (mai ales) necitite…
Unghiuri de vedere…
Zâmbetul hâtru al prozatorului. Sau al poetului, trăgând cu ochiul spre clipa cea repede…
În peisaj a apărut şi Delia Costea. În curând va debuta la Festivalul Ion Monoran! Ionuţ Manea monitorizează de-acasă, online, toată desfășurarea lirico-epică!…
Marius citește actoricește o proză faină cu povești rurale (ușor fantasmatice), depănate de săteni învăluiți în aburii răchiei, ce tocmai se pro-fierbe în cazanul inspirator de amintiri cu moroi! (cu strigoi)
Cu o expresie de ușoară dezabuzare pe chip, Vlad Ciurescu află, din comentarii, dar el știe asta, nu e tocmai o noutate , că e un poet din ce în ce mai bun! Felicitări, pe bune! Și de la Miruna, și de la Mișu!
MARIUS DIMCEA
Încă un deț
Ne adunaserăm toți la cazanul de răchie. Ion se ridică să mai bage un lemn pe foc și să verifice nivelul lichidului din prune, puținele prune, strânse în acel an. Afară se înnoptase de-a binelea în stropi de ploaie grea, căzută peste hambarul improvizat, făcut din table, parte din el rămas din perioada saivanelor. Uneori, din cauza picăturilor care loveau constant acoperișul de metal, nu puteai distinge puterea flăcărilor care pregăteau licoarea magică, ce urma să fie depozitată în butoaiele din lemn ferecate cu cercuri grele de fier.
Ion trase un scaun în apropierea cazanului.
– Cine-a pus, mă, coada la prună?
Au râs toți, am râs și eu.
-Haideți mai aproape de foc, și-așa nu se-aude bine de la ploaie, mai bem un deț, mai o vorbă.
Ne-am strâns, așa cum a indicat văru-meu, m-am dus repede și-am scos din traistă turte, clisă și brânză.
-Tie, adu scăunelu’ ăla de acolo să punem astea pe el, am spus și am arătat cu degetu’ spre un scaun mic din lemn, răsturnat lângă grămada de lemne.
Fiecare a vorbit despre casă, animale și gradină, de anul secetos de până atunci și cum s-a mutat stâna de oi.
-Ne mutăm la marginea pădurii, acolo lângă pământu’ lu’ Fane, zic eu mușcând dintr-o turtă.
– Păi și cum dracu’ ajungeți voi cu oile până acolo? Cu oi și tărgi, cu patu’ de dormit? Ai belit-o, Mircea! Până ajunge nevastă-ta să-ți aducă mâncare, mânci oile, gesticulă Marcu, dând cu ștergarul în mine.
-Vedem cum ne-om descurca, ce dracu să facem, zic eu. Vine muierea cu căruța că știe să mâne caii. Mai vin mami, tati și-așa tre’ să strângem, că ne-a mai rămas o claie de fân și ne-o putrezește vremea dacă nu o luăm.
Primul tunet l-a făcut pe Ion să tresară. A luat cuțitul și s-a lovit ușor cu tăișul în cap.
-Așa e bine, spuse. Să nu te doară capu’ după.
-Asta faci primăvara, mă, când dă tunetu’ prima dată în an, așa zice mămica bătrână, îl luă peste picior Marcu, ca și cum le-ar fi știut el, clar. Eram tineri toți, nu știam noi.
Am mai băgat un lemn în foc. Apoi, atmosfera s-a schimbat odată cu Ion care, așezat pe o lespede de piatră acoperită cu blană de miel, a început să ne spună că bunică-su s-a făcut strigoi. După, alți doi vecini ne-au povestit cu o mină serioasă, chiar ușor înspăimântați, cum l-au văzut pe dracu la punte.
– Era un câine, fară păr și cu voce de bebeluș. N-am putut să ne depărtăm de el, nici să trecem, nici să fugim. Până la șase dimineața am stat acolo fară să ne dăm seama. Vă spun eu că ceva nu e în regulă cu puntea aia, murmură Trică și mai dădu un pahar pe gât.
-O fi Petre, că el a adus puntea acolo. S-o fi făcut și el nălucă, argumentă Marcu, făcând un cerc în pământ cu vârful briceagului.
Mi-au picat ochii pe semnul circular și mi-am amintit și eu imediat de o întâmplare.
-Eu tre’ să vă povestesc ceva, bă, că și eu am pățit-o rău. Știți că anul trecut am avut oile în Pâlcul lu’ Cobâlț. Ceilalți vecini au ales să rămână acolo la tura lor, dar tăticu’ s-a pus să dea acoperișu’ vechi de pe casă și să punem țigla nouă. Le era mai ușor dacă veneam acasă după mulsul oilor și mă întorceam la stână în amurg. Bun! Într-una din zile, chiar la finalizarea acoperișului, am stat mai mult, am făcut noi și gulașu’, iți aduci aminte, Ioane?
– Să îi zici lu’ Anuța că încă aștept să mă mai cheme. Am ras ceaunul! interveni Ion, bătându-se pe burtă.
– Eh, atunci, seara, după ce ați plecat voi, m-au pregătit ai mei cu mâncarea și m-am îndreptat către Pâlc, zic eu și îi fac lui Ion din cap, în semn de aprobare.
Am avut cu mine bateria din armată și m-am hotărât să scurtez drumul, să îl tai pe la prunii lu’ Marga, prin Ogaș și dădeam direct în Pâlc. Ieșeam la fântâna din vale și imediat la țarcul oilor. Până la pruni totul bine. Am mers cu gândul că a doua zi venea rândul lui Gelu. Trebuia să merg la Reșița cu Anuța ca să își ridice noul buletin, așa că îmi prindea bine să am ziua liberă. Numai ce trecusem de pruni și intram în Ogaș când Virga, cățeaua de abătut…
-Aia de la Gruiu? mă întrerupse Trică.
-Nu, mă, aia de la tine, fătată de Mura. Unde eram? A, da! Virga s-a smuls de lângă mine și s-a asmuțit direct către socul ăla rupt. Tuna de mama focului și m-am gândit că o fi vreo vulpe sau vreun viezure. Mi-a omorât doi viezuri năroada, bun câine. M-am apropiat eu să văd, încet, să nu cumva să sară pe mine, dar n-am văzut nimic. Nu știu ce-am făcut, mi-oi fi dat de picior cu lanterna, că s-a stins. Asta lătra, la mine beznă, mă tot chinuiam să aprind vechitura. Mi s-a făcut frică rău.
– Îți dai seama că puteai fi mâncat de mistreți sau de vreun lup? Noi am mai fost, dar niciodată singuri, că îi periculos. Pe Nică a’ lu’ Măceș l-au spart la picior, nu știu dacă vă mai aduceți aminte, că eram noi mici. Mă întrerupse Trică din nou.
– De asta mi-a fost spaimă și mie. Aveam boata, hai că dai într-o vulpe, da’ porcii îs nărăvași. Așa! Și cum încercam să înaintez, cumva, am zărit printre copaci ca o negură. Era negura mai-mai ca noaptea. Ceva mic, se tot mișca în spatele socului. Virga a înlemnit, a început să urle, eu am zis că fac infarct. Deodată, negura s-a întors către mine. N-am văzut mâini, bot, labe, picioare, să zici că-i vreo slugă sau animal. Dar, cum stăteam către ea cu boata strânsă în pumni, mogâldeața s-a lungit. S-a lungit mult, ca de trei metri, mai mult. M-a doborât.
– O fi fost Dracu. Nu știi că ăi bătrâni îi zic Ogașu’ Dracului? Ai mei îmi ziceau că mai de mult se vedeau banii cum joacă, zise Tie ca pentru el.
– Stai să vezi. M-a pus la pământ, cum zic, și nici bine n-am clipit, că a și dispărut. Am auzit un sunet puternic ca de tun, ca de vuiet. Am stat jos câtva timp, cu Virga la picioarele mele, tremurând toată. M-am ridicat după un ceas, zic eu, mă dureau toți mușchii și lanterna tot nu funcționa. „Hai fetița! N-a fost nimic”. I-am dat niște apă din ploscă, în palmele care încă îmi tremurau. Am orbecăit așa până când a început să se mai lumineze. M-am pierdut prin pădure de am ajuns la mama dracului în țarina lu’ Gruia.
– Du-te mă d-aici, păi ce-ai căutat în partea aia? Că te-ai dus departe rău! mă întrerupse Ion.
– Pai dacă m-am pierdut?! Lumină, pula! Cărare din părți! Mai eram și amețit de la toată pățania. M-am întors ostenit la stâna unde Gelu deja mă aștepta îngrijorat. Mi-a zis că nu a dat de mine, că au și venit lupii de ne-au început două oi. Îmi băgam pula în Reșița și în tot, oi mi-au trebuit… În fine! Când m-am întors acasă, am trecut tot prin Ogaș. Dracu știe dacă au fost draci sau marțieni dar, pe cuvântul meu, în spatele socului, tot pământu’, frunze, iarbă, poate mai bine de doi metri, era arsă scrum. Ziceai că îs tăciuni stinși. Da’ eu nu am văzut niciun foc, niciun miros de aprins, nimic. Numa’ năluca aia care s-a ridicat peste Ogaș. ‘Tu-le marțienii-n gură!
-Ei, extratereștri! Ăștia nu există, n-ai văzut în filme? A fost michiduță, iți zic eu, doar suntem pățiți și noi, rosti Ion în barbă și mai verifică odată cazanul de țuică.
-Or fi extratereștri, Ioane, eu știu? interveni Tie. Nu e de glumit cu din astea. Maica spunea că străbunica ei avea un semn de când era copil, făcut de namile coborâte din nouri.
S-a lăsat liniștea o perioadă. Răchia era gata, focul aproape stins, iar ploaia părea că s-a oprit. Ne-am ajutat unii pe alții să adunăm după noi, am gătat băutura din sticlă și ne-am pregătit să plecăm. Ion cu Tie au fost de acord să mai rămână, să stingă focul de tot și să închidă căzănarul.
Eu am plecat direct către casă. Era trecut de unșpe. Cam la vreo 50 de metri ploaia a început iarăși, mocăneşte. N-aveam glugă. M-am uitat în sus din instinct și mi s-a oprit sângele. De fapt, ploaia nu se oprise. Deasupra hambarului, cât un bloc de zece etaje, culcat la orizontală, levita o mașinărie, scufundată parcă în ceață. O navă ca cea din „Captiv în Viitor”. Ion și Tie încă erau acolo, iar eu nu aveam curajul să mă întorc. Am mai aruncat o ultimă privire care s-a intersectat fugitiv cu alta.
Din nouri cobora o namilă.
VLAD CIURESCU
Bronz citadin
Talaj uniform torni în vană
Termopanul scornește holograme
Scaunul veritabil îți poartă pică
Din cinci în cinci minute
Tragi la ele
Să pută mai tare
Între patru scânduri
Ostenit puștești ectoplasmă
Persoane publice lucrează
Pe post de prieteni
Pe bani, mâncare, companie
Nesăbuit schimbi placa
Te place merge bine
Franjuri emotive
Apatic împingi conexiunea
Balconul fluctuează
Bocancii patinează
Balustrada se estompează
Focusat pe ciment
Norii blufează
Cadavrul din scrum și salvie
Face plajă
Morfeu
Disonanță încastrată-n ceai negru
Diferența corvidelor e vitală
Purpuriu inconștient
Presărat în sare de veghe
Blocurile cicatrizate
Se termină în lanuri de porumb
Asfaltul asimilează
Vechea potecă
Machiată cu cerneală stacojie
Rutina sparge gheața
O clipă de respiro
Silabisește timpul
Somnul e fratele morții
Visul, fereastra purgatoriului
Moș Ene nu visează
Culege chiștoace umede
Din nisipul înmuiat
În lacrimi schizoide
Occipital
Raze estompate de lentile pătate
Chiștoace nefumate pistruiază betoanele
Foițe răvășite
Tutunul proaspăt ca zăpada
Pârâie sub cauciucul bocancului
Admirația aia, te ține în viață
Băutura aia, te scoate din pat
Cafeaua aia, te bagă la somn
Zgomotul conflictului exterior
Bine venit sau greșit
Te împacă nespus
Consumi degradarea altora
Învăluit în auto-dispreț
Muzica veche se stinge
În ceaiul fierbinte
În disocierea ordinară
Când realizezi că e vina ta
Țigara s-a fumat singură
Alienare
Nespălat în coadă
Mania zilnică durează o clipă
Vegetativ în rest
Țigări încălzite și apă de la robinet
Mâzgălit tolănit în pat
Desenele rulează agasant
Mâncare ieftină
Ai nevoie de un vis pe zi
Ochiul macului scuipă opium
În scrumiera udă
Tușul negru lasă forme pe hârtie
Prezent peste prezent
Memorie scurtă
Nemâncat de o zi
Vomiți cafeaua matinală
Prânzul se încheie spumos
Aproape de sol
Reflexia patinează-n toaletă
Trepte
Betoane, sticlă
Veritabil pe scările ude
Asculți turmele de oi
Bălți, amețeală
Stomac ars pe scările ude
Înghite gudron
Hoituri de cuvinte repetitive
Țeava metalică spre encefal
Mângâi pulpe de pui
Sens liber
Nesilit înoți în flegmă
Mucuri pestilențiale
Centipezi pe scările ude
Un fum te trage
În jos pe balustradă
Viril în comă
Un deț de suc acidulat
Blonda îngheață visele împuțite
Poet de fel
Implantat singur
În foișor
Etichetezi plimbărețele
Fețe înghiontite în ochii tăi
Repede etichetezi copacul
Încrezător cu vesta-n spate
Reflexia ta enorm cuceritoare
Etajul cade
Reflexia ta înduioșătoare
Încă unul
Reflexia ta simpatică
Parter
Reflexia ta dominatoare
Strada-i mare
Oglinda bălții descurajatoare
Soare, oamenii au colți
Orbite mijite, întorci capul
Mic mai ești în retrovizoare
Te uiți la tine
La ei
La tine
La nimeni
Par mari și temuți
Compui o poezie
Iară
etichetezi inferiorii
