Omiedesemne.ro – Poșta redacției: trei poeme de Cristi Căliman

BY RAMONA BOLDIZSAR  2023-07-24

Azi citim trei poeme de Cristi Căliman —un poet din Timișoara care pare să tindă spre un imaginar înflorit, cu o încercare aproape exactă de a înfrumuseța pe alocuri „urâtul” și poate chiar de a ascunde anumite lucruri interioare, sentimente, senzații, frustrări sub niște cuvinte, metafore și formule mai generice. O lacrimă, niște tăceri, promisiuni încălcate, lucruri pe care le cunoaștem și noi bine. Sunt curioasă ce se ascunde sub ziduri și dacă limbajul său va migra într-o zonă mai directă/incisivă sau se va ascunde în continuare în adâncuri, ieșind la suprafață cu fărâme neașteptate și mărturisiri domoale, pe care le ghicim sensibile: „Obișnuiam să cred că alergiile de sezon sunt din vina mea.” Ce m-a convins mai ales la poemele lui Cristi e faptul că joacă „periculos” de aproape de sentimentalism, dar nu cade în el.

NB: știu că suntem în urmă la Poșta redacției cu răspunsurile, de aceea vă anunț că de astăzi vom intra în forță —și, deși nu pot promite o apariție zilnică la Poșta redacției, mailurile care au rămas tăcute vor primi în sfârșit răspunsurile adecvate. Mulțumesc pentru așteptare.

Ce ne spune despre el:
Bună, numele meu e Cristi Căliman, sunt din Timișoara, am 28 de ani, și membru al Cenaclului Pavel Dan de aproximativ un an. Am început să scriu poezie în toamna lui 2020 și deși mi-a luat ceva timp până am început să scriu cât de cât decent, anul trecut, în urma câștigării unor premii la câteva concursuri de creație literară, mi-au fost publicate poeme în antologiile Conexiuni 2022 și Antologia premianților concursului de creație literară Pavel Dan, 2022, CDPL. Sper să vă placă poemele pe care vi le-am trimis.

Capriciu ​
Acolo unde lama salciei spintecă cerul
O lacrimă se coagulează picătură
Cu agonizantă picătură. Un capriciu,
Viața mea se pierde în tăceri, în distanțe,
Într-un cuvânt—absent, precum forma 
Unei flori confecționate din file sfârtecate:
Cândva, oracolul unei împliniri oarbe,
Acum, însă, doar pecetea unei adresări formale,
Învățată pe de rost și recitată mecanic, dar cu politețe,
Lipsită de înțelesuri ascunse sau de alte meșteșuguri—
Majuscule gotice, tipar uniform sau timbru special.

Rendez-vous
„Obsesia sexului opus”, mi-ai spus.
Deși mereu sensibil la iminența
Unui dezastru de înțeles,

Cum aș fi putut să prevăd efectele atât de naive
Ale unui simplu surâs: inversarea subită polilor,
Răstălmăcirea subtilă a gravității.

Prin inexorabila semitransparență a perdelei 
De regrete credeam că întrevăd rostul atâtor cărări
Secundare, sau măcar conturul orbit de răcoarea
Copacilor, undeva de-o parte de ochiul ars al verii.

Norii însă se îmbulziseră flămânzi, lăsând
Ploaia să ne amortizeze diferențele,
Iar acum, gesturile de rămas bun se scurg îmbibate
Către gurile de canal, ce doar cască cu indiferență.

Condiționat​
În timp ireal se stabilesc granițele
Unui nou imperiu al durerii
Prin anexarea teritoriilor
Disputate îndelung de către 
Partizanii anihilării totale a eului. 
Refugiații se îngrămădesc în microbuze
Ca microbii în plăgile deschise, 
Mizeria se reflectă la nesfârșit
Într-un labirint de oglinzi. 
Sclavi ai unor siluete deformate, 
Mutilate de imaginile altora,
Filtrate și suprapuse peste, un autoportret fals
Și strâmb, dar corect, dacă stai puțin să te gândești.
Posibilitățile fericirii nu se împuținează
Dar nici nu se mai reproduc, ci se mențin constante,
Dirijate de atenții ce nu mai semnalizează mare lucru,
Decât impulsuri febrile și abundente, ce doar întrețin tonusul.

Promisiunile se derulează înșelătoare, fără rost,
De parcă ar dori să distragă atenția de la ceva
Nu foarte important și tragicomic: precum
Absența tot mai vădită a culorii din obrajii
Malnutriți de speranță. Camerele au devenit celule,
Un panoptic obscen zgârie cerul mai ceva ca turnul Babel,
Eiffel sau Khalifa, proiectându-se pe orizontul
Însângerat al pierderilor noastre și înfierând stereotipuri,
Iar noul prizonierat e scuzat sub pretextul legăturilor
Universale, o altă utopie veche de când lumea.

Obișnuiam să cred că alergiile de sezon sunt din vina mea,
O hipersensibilitate la schimbările de climat, prea timpurii,
Ca migrenele de dinaintea furtunii de foc,
Dar cerneala,
Ca și cenușa,
E mutată dintr-o parte-n alta de vânturi capricioase
Ce nu mai aduc vești noi sau folositoare, 
Ci doar reciclează gunoiul, împrăștiindu-l 
În toate direcțiile,
Până pe plajele țărmurilor indecise, 
Constante mereu în flux.