Puțin înapoi, pe 28 noiembrie… Seară ,,feministă” de poezie și acompaniament …la caval!
Au evoluat, convingător, liric: Alexandra Manta, elevă, clasa a XI-a, Liceul de Informatică, și Izabela Radosevici, absolventă a Facultății de matematică și informatică, U.V.T.
Pe marginea poemelor citite, au emis, fiecare cu argumentele & sugestiile lui, şi laude, şi observaţii critice, dominante fiind cele dintâi, următorii paveldaniști: Dan Spătariu, Cristina Antonică, Marius Dimcea, Octavian Hrițcu și Marian Oprea. Au participat online, cu intervenții consistente, Delia Costea și Ionuț Manea. S-a remarcat, printre altele, debutul promițător, în cenaclu, al Alexandrei Manta, cu nu puține semne încurajatoare, punând în evidență o promițătoare vocație poetică și, pe unele secvențe, chiar o anume maturitate a scrisului, la cei doar 16 ani ai săi. În cazul Izei, fiind vorba, deja, de o altă etapă și experiență a scrisului, s-a subliniat o certă evoluție și forță de-a controla tehnic și expresiv-stilistic un discurs poematic de amplitudine. I s-a recomandat, totuși, să evite unele momente de verbiaj și de glisare spre limbaj abstract și ermetic. Bineînțeles, laude unanime pentru prestația și compania muzicală la caval susținute cu trăire și profesionalism de Marius Dimcea. A moderat Eugen Bunaru.
Pe scurt, o seară cu atât mai frumoasă și mai plină de reverberații poetico-muzicale, cu cât, la final, afară, la plecarea spre domicilii (dar nu nepărat…), ne aștepta o ploaie rece, mocănească, lipsită de orice fior liric (fie și de cel bacovian…)! Fericiți, așadar, cei pe care îi aștepta la colțul străzii mașina personală sau un Uber sosit la comandă!
Următoarea întâlnire, din 12 decembrie, va fi un Remember – lecturi și evocări – dedicat lui Ion Monoran și lui Daniel Vighi, doi scriitori emblematici, de sorginte paveldanistă, ai literarturii române actuale, amândoi participanți activi la Revoluția anticomunistă din decembrie 1989.
Plecați, din nefericire, mult prea devreme dintre noi.Vom reveni cu detalii.
A consemnat E.B.
Poeziile citite
Alexandra Manta
Între pupile și cuvinte
o privire discretă spre singurele
pupile ce hlizesc în preajma
unui suflet posac
singurele care observau ce adevăruri ascund
sub hainele moștenite de trei generații si
obiceiurile tot la fel de vechi
mi-au stârnit curiozitatea, uitându-se
la mine
reușeau calma orice fel de valuri agresive
ale mării ce tinde permanent spre nisipul cald
și spre prezența celor care-l calcă
(ai calmat o mare de gânduri)
așa a inceput totul-
chiar în fața ochilor mei
iar acestea-ți erau dilatate, umplute
de speranță și scenarii ideale,
asumându-ți că plonjezi cu capul înainte
într-o mare de vulnerabilitate-
oare ale mele pupile mă
dădeau de gol la fel cum
te trădau ale tale?
astfel am intrat și eu
într-un joc pueril
extinzându-mi privirea spre explozia
de culori unicate ce-ți
îmbracă pupilele trădătoare
în căutare de un răspuns concret, concis
în căutare de ochi curajoși, fiindcă
altcumva nu ar exista o balanță între noi
și am găsit ceva ce nici nu
credeam că-mi pot permite căuta-
irisul ți l-am pictat pe ale mele pleoape
și ți-am memorat căpruiul și fiecare
scăpare de verde profund
Rădăcini
mi-e complicat când e simplu
și mi-e simplu când e complicat
cu siguranță simplitatea asta ascunde
ceva putred la mijloc
asa a fost dintotdeauna-
„binele nu există fără rău”
așa c-am început să caut-
n-o să mă faci să înfloresc
dacă rădăcinile mele sunt deja otrăvite
dacă pământul din care cresc e infertil
și batjocorit de ploi acide
cuvintele-ți dulci devin acre
când ajung la urechile mele surzite
de minciuni ce-mi urlă
interminabil în timpan
și e inefabil ce am in gând-
aș da orice să-ți simt căldura,
dar mi-e frică să mă ard
Zbor plăcut
orele trec necontenite pe lângă
ce-aș numi de obicei
,,sine”
dar în sine nu mă mai găsesc decât
controlând un trup sculptat din silă
și obligație
format din ore petrecute pe trenuri
București-Timișoara
enervant de încete
enervant de plictisitoare
dar pline de suspans
(măcar ai mei se iubeau pe-atunci)
în rest, cu sinele nu prea
fac nimic
gândesc ingenios când vine vorba de
autoflagelare
și mă rog în fiecare dimineață la o zi
în care sinele să tacă odată din gură
să pot apăsa pe autopilot și să vă urez un
zbor plăcut!
aterizăm cât mai curând pe
coasta munților de amintiri înnegrite
prin simple cuvinte spuse
sau nespuse
în aproximativ 20 de minute, dacă vrei să calculezi
câte repetări de melodie ce-ți
învârte cuțitul în rană
mai poți asculta
la fel învârt și acele ceasului în sens antiorar
sperând că pot da timpul înapoi
pe vremea când nu-mi deschisesem gura încă
încă n-am ajuns la destinație
mai învârte-ți singur cuțitul în rană și
repetă cu mine :
”drumul către aceasta este cel ce contează”
Structură
algoritmul inimii mele
pompând sânge îmbibat cu rețineri și îndoieli
e construit absurd, neavând un anumit ritm
sau un drum prestabilit
e straniu când o scriu pe foaie, însă
și mai rău dacă ți-aș spune-o în față
așadar rămâne să mă învârt în jurul cozii
cum o fac dintotdeauna
în jurul unei iluzii din capătul minții mele-
coada în jurul căreia mă învârt, e un șir
interminabil de ”te iubesc”-uri
ce încearcă să ajungă la urechile tale
August
razele timide îmi străbat obloanele
trase cu câteva ore în urmă
însă, de data asta mă găsesc dormind pașnic
în așternuturi noi și curate
în loc de a-mi semnala
pentru a mia oară finalul
unei nopți nedormite
cearcănele firești sunt treptat șterse
de lacrimi de fericire
și de mângâierea blândă a unui soare
ce nu a fost niciodată împotriva mea
Nu o spune!
nu o spune! nu încă, nu acum
nu o rosti când sunt frumoasă
sau când părul mi-e liniștit
când cerul nopții ți-ar
putea crea hipnoze stelare
nu o spune când mă las dusă de val
și sunt prostuță și irațională
orbită de cât de perfect
s-a aliniat fiecare lucru în parte
nu o spune decât atunci când ești sigur
nu o spune încercând să mă convingi
că sunt demnă de ceva
să nu o spui cu ton sacadat, dar
nici plin de entuziasm
poate e doar pe moment,
mai gândește-te și
nu. o. spune!
nu o spune încă, ai face-o în zadar
și ți-aș fi inferioară
fiindcă tu știi ce vrei
și eu sunt doar o lașă
ce se tot învârte în jurul cozii
te rog să nu te superi, aș vrea
să pot s-o spun
cu același răgaz cu care mă acaparează
pe zi ce trece –
nu o spune, dar urlă-mi-o în suflet
ca să știu s-o fac și eu
Izabela Radosevici
Poezia cheii din ușa de termopan
cheia uitată în afara ușii camerei tehnice
un poem imposibil
uneori
fantoma e doar forma absenței
când mintea transpune amintiri
într-o realitate schimbată.
singurătate alchimică.
bunica a fumat toată viața –
țintuită în pânza de păianjen a bolii
își amintea – frică –
animale moarte în curte
că trebuie să facă de mâncare
copii care trebuie hrăniți
mami, mămico, mama, unde ești
doamna profesoară!
îngeri ce nu o lăsau să doarmă
și camera tehnică
unde putea fuma pe ascuns.
chicotea ca o fetiță pe după fumul de țigară
fuma spre amețeală
spre o dezechilibrare neașteptată
un spate rupt
un pat de spital
un aparat de oxigen
o imagine de nerecunoscut
bătrâna scheletică
ochi împăienjeniți de medicamentație
miros tot mai greu de capăt de linie
târându-se spre camera tehnică
încuiată
o cheie nouă
mereu în buzunarul mamei
10 luni mai târziu
cheia stă în yală ca un poem
mai ușor de trăit
decât scris.
2.
melancolia melcului pe coama casei
broaștei pe gresia din baie
șoarecelui sub dulapul prăfuit
o bietului om
în marea de corpuri simulate artificial.
singurătatea vine în mașina scăpată de sub control
Marele Arhitect dansează amețit de vin
în căutare de femei
pe autostrada microparticulelor luminoase
nepăsare volatilă
inimă lichefiată
napalm peste atingerile reci
plăceri cu gustul nuanței de albastru
din balta de petrol
jazzul nevestelor triste
clockwork high
bat carnea de șnițel
din soți cu mâini grele
și spate îndoit de muncă fără rost
semnele de punctuație, gemetele ambulanțelor
coloana sonoră a vecinilor, urlat competitiv
bătăi în țeavă
plânsete de copii
lătrături schelălăituri
câini frenetici
război citadin în plin swing
ajută-ne Mare Arhitect
să nu mai creăm mașinării indiferente
în imaginea noastră –
suntem bolnavi de dezamăgire
exact ca tine.
spirala ecuațiilor perfecte vibrează
la nivel de atom –
nu produce căldură
punem mâna unul pe altul
degetele adună praful
de pe ecranul unui monitor.
3.
În memoria colectivă a bețivilor
cu buzunare căptușite de aspirine
și plămâni luați la dans în foc
șamanul e aerul dintre pauzele marilor idei
hârtia pe care nu au fost niciodată scrise
dar semnate
metafizic
ia cina târziu în birturi obscure
mese circulare
apostolic populate de
târfe blazate
poeți teleghidați, depravați de somn
aproape scriitori
electrozi ideologici
și reflexia unui canion
în ochii fiecărui personaj.
umbra de pe perete
fumează o țigară când eu rămân fără
impulsul posedă seringile
aruncate pe asfalt
injectează frenezia gândului de nepus în cuvinte
foamea câinească de a vorbi
în încercarea
de a ajunge la omul
de pe partea cealaltă.
în proces
ajungem prea adânc înăuntru –
la șaman
4.
un garnish de afecțiune
în cocktailul de tristețe și regret
colorează voma roz.
poate merită să îți îndoi spatele
lângă Atlas
cât timp capul lui
cade pe umărul tău
iar oftatul încălzește
o bucată de sine rămas suspendat
în universul intern.
ce nu ai face pentru căldură?
aruncă și viitorul
lângă surcele
umanul, în cele din urmă,
e o poveste a violenței fără scop.
ne dăm foc reciproc în semn de iubire
ne îmbrățișăm hipotermic
și povestim despre Prometeu –
un singur moment
zâmbet de cenușă
pe briza ce descompune fulg cu fulg Pompeiul
se simte suficient
în așteptarea vulturilor
5.
dacă finalul te pune față în față
cu reprezentarea artistică
a celui din interior
te poți plânge că e de neînțeles?
suprarealism fără tehnică
titlu fără plăcuța cu context
decide
estetic sau sentiment?
metafora plutește
între mediile ce nu pot susține
o asemenea idee
ceva trăiește înăuntru
un șaman deconstruit strat cu strat
la masa plină cu doze goale
țigara din bucătăria insulară
în universul deconectat
scrie clișeic
cântă fals
pictează reproductiv
devorat din interior
insuficient de bun
să fie liber.
6.
pustiul, corp moale
coloană vertebrală de șosea peticită
fără nume
linii telefonice din tendon fierbinte
totul e conectat
mărețul subconștient
un colectiv de singurătate.
radioul sângerează gigaherți de căință
pe fiecare canal
un alt sfânt fără scop
crede în bunătate
stânjenit pe propria cruce
de sete de violenta.
televizorul cu tub,
îngerul cu mațe cablate
ochi de diode arse
dependent de gustul curentului
magnetizează purecii lipsei de atingere
crez carbonizat
flamă în priză.
cutia cu răcoare nu tace
obișnuia să trăiască acolo un zeu mulțumit
al micilor bucurii neobservate
acum un câine anxios
zgârie ușa
își face nevoile pe covor
latră la fantomele moștenite
de generații.
trupurile conceptelor încălzesc patul
ne ating cu mâini de fum
vorbim ore în șir cu podele, uși, geamuri
limba scârțâitului
singurul lucru real
lumina colorată a ecranului
fraze semi coerente
semi umane.
Citeşte Alexandra Manta. Debut la Pavel Dan. Urmează Izabela.
A acompaniat la…caval, pe melosuri bizare & arhaice, Marius Dimcea! Excelent!
Dan Spătariu imortalizează momentul și interpretul.
Așteptând reacții.
Se comentează de vizavi & instrumentele moderatorului, care prinde momentul pe celular.
Se participă și online – Delia Costea și Ionuț Manea.
Cu textele în față.
Unghi al unui spaţiu de istorie a cenaclului…
Între relaș și așteptare…
În ipostază dacică! Sau șamanică…
MONTAJ (texte, poze): E. B.
FOTO: Dan Spătariu, Marius Dimcea și E.B.
