În poezia lui Ionuț Manea, din Dispozițiile unui dumnezeu tânăr, întâlnim o atmosferă a rupturii și a unui disconfort general, în care pare că, așa cum sugerează și titlul, o Divinitate începătoare, neofită chiar, este surprinsă și implicată în mecanismul cotidianului, din ce în ce mai dereglat. Și pe acest fond survin neliniștea continuă, observația scurtcircuitată de nerv și fibră virulentă, spiritul de frondă îndreptat împotriva mersului defectuos al lucrurilor și al vremurilor. Shakespeare spunea că viața este o poveste/ plină de zgomot și furie, care se resimt, în această poezie, la tot pasul; mai cu seamă, în tonul nervos, în verva polemică sau în privirea sarcastic-glacială, cu care, nu de puține ori, poetul observă și analizează lumea din jurul său.
Sunt surprinse, de asemenea, experiențe ale distanțării și angoasei, explorări interioare care, de cele mai multe ori, răsfrâng la suprafață un preaplin traumatic. Întâlnim, cu toate acestea, un echilibru poetic care menține, pe același palier de semnificații și trăiri, tumultul frenetic al revoltei, nostalgia copilăriei sau a apropiaților de atunci. Toate aceste elemente coexistă în substratul stilistic și vizionar al unor poeme de atmosferă, aș numi-o viscerală, în care intensitatea trăirii și a rememorării devin cele două supape ale revizitării unei biografii complexe, nelipsite, în anumite perioade, de o întretăiere spectaculoasă între real și insolit.
În primele poeme, elementul biografic se transformă în ecranul neliniștit pe care apar proiectate experiențe erotice sau de creație. Acestea, fie sunt trecute printr-un filtru autoscopic, fie sunt, pur și simplu, narate sau observate în toată concretețea lor, uneori tensionată sau absurdă. De pildă, în primul poem, experiența erotică și cea a însingurării, conjugate parcă, devin prilejurile unei analize lucide a trecutului, unde lipsa afectului sau a unei tandreți era substituită de o dorință frenetică de a sonda elementele care vizau, cu precădere, acele resurse suprareale ale derizoriului sau ale promiscuității:
„nu vreau decât partea reală/ concluziile la care ai ajuns singur/ vreau globul ocular al tristeții/ gesturile mașinale când juisezi/ ploile acide din gubernia singurătății/ când ștergi copiii de sticlă/ să-mi dai tărășenia neputinței/ când iubeai fără să cunoști/ vreau sfârcurile supte de predecesorii mei/ să le scrutez cu ochiul verde al minții/ vreau să-ți desfac picioarele cu o cheie franceză/ să-ți mâzgălesc chipul și să umbli așa prin parc/ să mă suni după ce au aruncat pământ peste tine/ să mă suni neîncetat” (Nu vreau/ vreau).
De altfel, luciditatea aceasta, la un moment dat cât se poate de tonică, radiografiază actul creativ-poetic, ajuns la o suprasaturare, din pricina unei spontaneități care, de cele mai multe ori, vizează gratuitatea sau superficialitatea unor potriviri de cuvinte care doar imită poezia. Ironia ascuțită se îmbină cu sarcasmul, mai ales în cazul unor imagini nelipsite de un suflu ludic:
„Dimineața am o greață pentru tot ce înseamnă poezie./ Scriu unii o poezie și pentru tine./ Scrisul, fratele meu alb, este o savarină care nu expiră niciodată./ Să moară Franța!/ Acolo unde nu există inspirație,/ Se zgribulesc pereții./ Dar oricine, oricând, oricum,/ O poate face./ Câteva cuvinte tăiate draconic/ Și iată poezia./ Pehlivan bătrân!/ Starea de poet este cubul de gheață din paharul cu Jameson” (Poemul Marțial).
Într-un poem de notație ușor parabolică, acel nimeni omniprezent se concretizează sub forma unui personaj a cărui apariție oglindeşte, de fapt, superfluitatea gesturilor sau a faptelor noastre cotidiene:
„Acel „nimeni” a venit într-o zi./ Acel „nimeni” veșnic panglicar./ A bătut la ușa mea,/ Mort de beat./ Când l-am întrebat:/ Cine ești?,/ mi-a răspuns cu/ un grohăit ținându-se de stâlp:/ „nimeni”./ Apoi am întrebat-o pe soție/ Să-mi împrospăteze memoria./ A zis și ea:/ „nimeni”./ Același „nimeni” pe care îl cunoaștem cu toții./ Cu cine ai vorbit adineauri la telefon?/ Cu „nimeni”./ Iubești pe cineva mai mult?/ Pe „nimeni”./ Cine ți-a scris un mesaj?/ „Nimeni”./ Și, totuși, iată-l!/ În fața ușii,/ Prea-pomenitul „Nimeni”/ Uscat și beat./ Și-n toată sticlăria asta/ ,,Nimeni” se reflecta la infinit” (Nimeni).
Tot în spiritul negației, tonul confesiv dezvăluie faptul că acest Nimeni este o fire înstrăinată și distanțată, în spirit camusian, față de lumea din jur. Iar tocmai această răceală îi conferă poetului imunitate sau curajul de a-și asuma indiferența, izolarea, fiecare, ca pe o condiție identitar-poetică:
,,tragediile au loc când nimic nu se schimbă/ nu mă sensibilizează nimic/ sunt precum o sperietoare de păsări/ imună și neînfricată” (nu știu unde duc cuvintele dacă nu sunt biciuite).
În ultima parte a volumului, predomină revizitarea propriului trecut, în texte de atmosferă nostalgică, mai lungi sau mai scurte, în care topografia reală recheamă o întreagă simbolistică sau atmosferă inefabilă a altor vremuri; iar portretul bunicilor este dezvăluit prin narațiunea alertă a unor fapte sau evocări legate între ele prin intermediul unui film al locurilor geografice, încărcate de semnificații și urme insolite. De pildă, în textul Vulturești, evocarea conține două dimensiuni, cea etnografică și cea senzitivă, ambele îmbinate într-o atmosferă vie, care apropie trecutul de prezent, într-o manieră în care nostalgia de acum se îmbină cu spiritul creativ al copilului de atunci:
„Am găsit o căruță și ne-am urcat în grabă./ Oamenii mă priveau cu o oarecare compătimire/ sau cel puțin așa aveam eu senzația./ „E băiatul lui Mimi.” Așa începeau discuțiile. Și se lăsa/ o tăcere de mormânt, preț de câteva secunde./ Știau cum murise tata. Făceam parte din exemplele/ pe care, probabil, ceilalți le foloseau pe post de „așa/ nu”/ „Dumnezeule mare”/ compătimindu-mă./ În târg, nu cumpărau mare lucru: o mătură, un tuci, cozi de topor./ Tavanul alb, ronțăit, bunicul sforăind./ Îmi acopeream ochii cu pătura groasă și/ mă teleportam în întuneric”.
În altă parte, atmosfera copilăriei și a locului dezvăluie imagini ale trecutului, care au rămas pline de forță și de candoare. Astfel, amintirea, în contrast cu ceea ce simțim sau trăim în prezent, devine o cutie de rezonanță a unor trăiri sau spații de atunci, cuprinse de suflul inefabil:
„Mi-a zis: „Nu ai nevoie decât de echilibru. Fiecare forță are prețul/ ei.”/ A dispărut în substanța vâscoasă a întunericului, ca o nălucă/ digitală; timpul staționa în bucătărioara din curte./ Întunericul, întuneric/ se apropia dimineața de fereastră și mă privea curioasă/ ca un pisic ud leoarcă/ a rămas în bătătura casei din Lintești/ ca o marmură vie a unui erou din primul război/ nu avem mărunt pentru emoții scurte/ nu avem verticalitate/ există doar amintirea caselor din luncă” (Lintești).
Dincolo de tonul amar-reflexiv al majorității textelor, există o forță a poeziei acesteia care răzbate la suprafață, purtată de afluenții speranței și ai unei determinări de a lupta cu inerția și deriziunea lumii din jur. Totul depinde de modul în care dispozițiile sunt urmate, astfel încât să nu își piardă valabilitatea sau verva polemică.
de
Profesor de limba şi literatura română, student doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Litere, Științe Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la Editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.
Ionuț Manea, Dispozițiile unui Dumnezeu tânăr, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 98
