Serile de la Crivaia

În prima seară de lectură am avut prilejul de a-l asculta pe Ionuț Ionescu, care ne-a citit un grupaj de poeme.

Eugen Bunaru remarcă de la început caracterul „atipic” al poeziilor lui Ionuț, a cărui scriitură nu pare a-l încadra pe acesta în generația actuală de poeți tineri. Ionuț se diferențiază de colegii săi de generație atât din punct de vedere tehnic și tematic cât și din punct de vedere al lipsei unei dorințe de afirmare zgomotoasă.

Ca elemente definitorii în poeziile lui Ionuț Ionescu, Eugen Bunaru observă jocul reușit dintre abstract și concret, buna construcție a unor imagini extrem de sugestive, dimensiunea mitologică în combinație reușită cu imagini care țin de actualuatite, unele destul de dure. În general, poeziile lui transmit o stare de detașare, seninătate. Poezia lui Ionuț are și o puternică latură reflexiva, cerebrală, par că „vâneaza ideea”, asemănându-se din acest punct de vedere cu Nichita Stănescu. Există totuși riscul ininteligibilității atunci când imaginile devin obscure, se aglomerează sau se transformă în explicație. Se mai observă și numărul mare de comparații și automat riscul unui abuz de această figură de stil.

Marius Aldea spune că îi plac comparațiile, care nu i se par deranjante sau abuzive, afirmând totodată că Ionuț realizează cu succes transmiterea unei stări, atmosfere, fapt care dovedește talentul și eficiența tehnicilor utilizate de tânărul poet.

Octavia Sandu este de părere că poemele sunt „lucrate” prea mult, că Ionuț își propune un anumit vizionarism care nu-i reușește tot timpul pentru că versurile sunt aglomerate de imagini care se succed rapid, se transformă unele în altele, adesea fiind greu de urmărit și înțeles de către cititor. Practic Ionuț are numai noduri de tensiune, țesătura dintre noduri, necesară de fapt, fiind inexinstenta.

Nicoleta Papp consideră că sunt anumite pasaje care ar trebui curățate, epurate.

Marian Oprea apreciază „forta și frumusețea” poeziei lui Ionuț Ionescu și faptul că acesta își explorează partea sa existențială. Singura obiecție ar face-o primului poem, tematica divină combinată cu cea a tăcerii constituid deja un clișeu.

Eu sunt de acord cu Octavia în privința absenței momentelor de respiro care îngreunează inteligibilitatea textului sau nu oferă cititorului șansa de a savura unele imagini cu adevărat reușite, evidențiate și de Eugen Bunaru, imagini precum „ Mă văd după o vreme ca un dirijabil spart deasupra marii”.

În cea de-a două seară de lectură le vine rândul lui Marius Aldea (poezie) și Octaviei Sandu (proză).

Poeziile lui Marius Aldea, observă Eugen Bunaru, dovedesc experiența scrisului, controlul tehnic, talentul și originalitatea tânărului scriitor. Poemele citite explorează o lume rurală a copilăriei într-un mod ușor arhaic dar autentic. Acest microunivers se conturează treptat prin următoarele elemente: paradoxul și oximoronul („viata ne curtează cu o poftă de moarte), oralitatea stilului, realizată prin prezenţa personajelor care se exprimă într-un mod autentic, propriu, tehnica ricoşeului de la o tonalitate gravă la abordări umoristice, relevând o filozofie a vieţii care ia lucrurile serioase în derâdere, imagini senzoriale foarte bine construite, proaspete, originale. Doar în ultimele poeme mai scurte, consideră Eugen Bunaru, Marius ar aluneca spre poantă şi spre discursiv.

Ionuţ Ionescu apreciază speculaţia inteligentă a unor câmpuri lexicale exploatată de Marius. Microuinversul poeziilor lui Marius, crede Ionuţ, este configurat pe alocuri superficial, ar mai trebui aprofundat, în timp ce erotismul ultimelor poezii i se pare unul facil.

Ana Maria Puşcaşu este de acord cu Eugen Bunaru în privinţa evidenţei unei maturităţi a scrisului la Marius Aldea. Nu i-a plăcut primul poem „Arsch poetica”, precum şi unele sintagme menţionate şi de Ionuţ Ionescu („sublima surpare” sau „canicula cărnii”) însă restul poemelor sunt foarte bune, în special poezia cu temă paternă.

Nicoleta Papp împărtăşeşte părerea Anei în privinţa primului poem. Restul poeziilor îi plac.

Lui Marian Oprea i-au plăcut foarte mult poemele lui Marius, cu excepţia ultimelor, celor mai scurte. Nu este de acord cu utilizarea unor cuvinte precum „lemnele tacerii” sau „boii amurgului”.

Cu excepţia unei singure imagini, poeziile lui Marius mi-au plăcut cap coadă.

În ceea ce priveşte povestirea Octaviei Sandu, Eugen Bunaru apreciază modul în care tânără scriitoare reuşeşte să realizeze gradaţia tensiunii și să alterneze cele două planuri exploatate. Acestea împreună cu frazele concise şi alegerea eficientă a cuvintelor rezultă într-o proză extrem de reuşită.

Octavia surprinde, observă Ionuţ Ionescu, psihologia unor personaje într-o situaţie limită. Relaţia dintre cele două personaje principale este de asemenea foarte bine conturată, spaţiul configurat cu succes, tensiunea creată bine exploatată. Articularea narativă s-ar pierde atunci când apare dialogul, părere pe care noi ceilalți nu o împărtășim .

Ana Maria Pușcașu spune că i-a plăcut proza Octaviei, unde se simte controlul pe care această îl deţine asupra tuturor elementelor implicate. Ar fi vrut totuşi un final care să se concretizeze și  în planul „real” al textului, pe lângă cel al visului.

Marian Oprea apeciază prima parte povestirii atât din punct de vedere al tehnicii cât şi din punct de vedere al conținutului, însă ar elimina imaginea cărnii invadate de viermi. Nicoleta Papp consideră că, dimpotrivă, această imagine este absolut necesară pentru că face tranziţia dintre planul oniric şi cel „real”. La fel cred şi eu.

Joi seara citesc eu o proză scurtă intitulată „Drumul spre centru”.

Eugen Bunaru observă subtextul poetic al textului, acurateţea cu care este construit planul fabulos, atmosfera de mister predominând în detrimentul unei dezvoltări epice. Povestirea se cere continuată întrucât elemente precum dihotomia centru-periferie sau absenţa mamei merită exploatate.

Octavia Sandu este de părere că frazarea este bine condusă, detaliile exploatate eficient, considerând şi ea că există mai multe direcţii de dezvoltare a povestirii, adăugând conflictul dintre frate şi tată în acest sens.

Ionuţ Ionescu crede că proza trebuie continuată mai ales la nivelul psihologiei personajelor, pe care, zice el, reuşesc să o concetrez foarte eficient într-un spaţiu relativ restrâns. În rest, observă morbiditatea bine redata, lipsa de jenă și o abordarea frustă caracteristică textului per ansamblu.

Marian Oprea este de acord cu ceea ce s-a menţionat anterior în privinţa scriiturii propriu-zise dar îi displace profund subiectul ales.

Ana Pușcașu şi Nicoleta Papp spun că le-a plăcut şi subiectul şi tehnica. Marius Aldea afirmă acelaşi lucru, adăugând că textul ar putea constitui un bun început de roman. Se simte totuşi nevoia de un fir epic şi de dialog.

Vineri seară ne-au citit Beatrice Serediuc (proză) şi Marian Oprea (poezie).

Proza Beatricei, observă Eugen Bunaru, prezintă o realitatea exterioară filtrată prin conştiinţa personajului central. Acesta are o percepție afectiv-analitică a lumii din jur, însă contrastul, ca element recurent comun în scriitura tinerei prozatoare, anulează riscul patetismului. Din această oglindire a realului în psihologic şi prin folosirea acestei tehnici a contrastului, se naşte şi crește tensiunea în text. Beatrice utilizează şi integrează eficient detalii semnificative, scriitura ei apropiindu-se din acest punct de vedere de romanul francez în care introspecţia este stimulată de observarea obiectelor exterioare. Uneori, fraza capătă o structură arborescentă, devin astfel necesare câteva fracturări precum și mai multă concizie.

Aleksandar Stoicovici observă caracterul concentric al prozei, care se dezvoltă succesiv pornind de la un punct unic.

Marius Aldea afirmă că proză este bine scrisă, fiind de acord totuşi că unele fraze sunt prea lungi şi creează impresia de redundanță.

Ionuţ Ionescu apreciază proza Beatricei ca fiind un text complex de analiză psihologică centrat pe un personaj multiform în funcţie de evoluţia mediului citadin. Folosirea imperfectului conferă scriiturii ritm şi continuitate. Autoarea pare totodată că stăpâneşte foarte bine textul, conducând scriitura în mod conştient spre finalul dorit. Doar începutul povestirii prezintă riscul explicitării.

Marian Oprea apreciază şi el forţă prozei citite de Beatrice consierand-o potrivită pentru dezvoltarea unui viitor roman.

Poeziile lui Marian Oprea se caracterizează printr-o continuitate tematică, afirmă Eugen Bunaru, aceastea explorând dimenisunea spiritual-erotică tipică scriiturii poetului. Stilul în care această dimensiune este configurată este unul foarte bine conturat şi el. Ca şi semnătură poetică, se remarcă prezenţa unor versuri grave înserate în pasaje ludice și, în general, încercarea de armonizare a elementelor erotice, ludice şi grave.

Aleksandar Stoicovici observă construcția ineficientă a unor versuri.

Marius Aldea crede şi el că pe alocuri rima e forţată însă unele dintre versuri sunt foarte bine scrise şi obțin impactul scontat.

Ionuţ Ionescu apreciază componenta umoristică prezentă în poeziile lui Marian ca şi o mască a poetului care ascunde ceva, dovadă inserţia versurilor grave. Există uneori pericolul de a cădea în poantă erotică, însă per ansamblu poezia lui Marian ar putea fi considerată o „cantare a cântărilor despre eros”.

A consemnat Andrada Jichici