„sfârşitul patetic al verii”, ca nou anotimp

Pentru 23 februarie, prozatorul Ionel Ţârc ne selectează spre lectură un fragment din romanul său, „ Sfârşitul patetic al verii”, apărut în 2009. Avem ca oaspeţi, de data aceasta, pe profesoarele timişorence Liliana Porojan şi Felicia Ianc.

Înainte de a citi, scriitorul ardelean ne deconspiră câteva dintre ideile avute în vedere – un fals „roman proletar” al erei Ceauşescu, scris cu detaşare şi populat cu anti-eroi. Apoi ni se prezintă spre audiere o mostră.

Primul dintre vorbitori, E. Bunaru, recunoaşte în textul citit forţa epică, analiza lucidă, un anume har al povestirii. S-ar părea că Ionel continuă tradiţia prozei ardelene, scrise riguros, după canon neutru ; în acelaşi timp, proza sa aduce în discuţie şi plăcerea de a povesti, tot mai rară în zilele noastre. Deşi romanul riscă tematic, prin specularea „obsedantului deceniu”, construcţia lui e solidă, iar acţiunea – glisare permanentă între planurile sat – oraş, real- oniric – se susţine. În fragmentul adus, topos-ul satului tradiţional pare ameninţat, precum în „Moromeţii”2, de  imixtiunea politică falsificatoare, care îi primejduieşte ritmurile şi esenţa. Prin urmare, avem de-a face cu o cultivare a autenticului, cu secvenţe de arhaitate şi de poezie, cu un anumit pitoresc al dialogurilor ce ni-l amintesc pe Sorescu. Ar trebui, poate, supravegheate mai îndeaproape dialogurile. Pe de altă parte, s-ar putea evita o anumită lentoare textuală prin ruperi de ritm şi tehnici literare mai curajoase. Ultima parte, în care se evocă anii de şcoală, atrage, parcă, mai mult, aici epicul devine mai concentrat şi percutant, chiar dacă scapă uneori în preţios sau retoric. Romanul este, însă, o realizare, pentru care autorul merită încurajat şi, în acelaşi timp, o promisiune de „recidivă”.

Şi doamna profesoară Liliana Porojan, dascălul Nicoletei Papp, pleacă de la tema aleasă- recursul la memorie – pe care o consideră viabilă şi utilă. Cartea lui Ionel, scrisă în stilul ardeleanului serios şi aşezat, reuşeşte să-şi păstreze cititorul, prin urmare îşi atinge targetul. Anumite pasaje din roman îi amintesc de proza lui M. Nedelciu, altele ar merita să câştige în nervozitate.

Doamna profesoară Felicia Ianc este plăcut impresionată de  tema dezrădăcinării şi de folosirea, pe alocuri, a graiului ardelenesc.

Studentul Alex Cărămidariu este de părere că textul este atractiv, iar descrierile sunt reuşite. Un alt punct pozitiv îl marchează umorul.

Lui Moni Stănilă îi atrage atenţia tema aleasă, moromeţiană, ce se developează cu fluiditate, sceneta în care planului real i se suprapune planul imaginar, secvenţa din final. Pasajele rimate pot plăcea sau nu, dar ritmul lent în care se desfăşoară obiceiurile satului pare să sublinieze melancolia cu care parcă sunt întoarse paginile unui album de familie. Trebuie, însă, evitate şocurile lexicale produse prin conexarea neologismelor la arhaisme.

Marinel Oprea constată că proza anunţă talent şi, plecând de aici, se pot face paşi înainte. Nu este de acord, însă, cu scăpările de limbaj şi cu exprimările violente.

Ariadna Perhald este de părere că autorul prinde foarte bine atmosfera din anii comunismului, teroarea şi controlul de atunci.

Ioanei Duţă îi plac doar anumite pasaje, în special din prima parte. Avem de-a face cu expresii frumoase, cu o bună psihologie a personajului, dar şi cu chestiuni explicitate.

Paul Tămaş scoate în evidenţă buna receptare şi descriere a vieţii la ţară.

După mine, romanul autobiografic al lui Ionel Ţârc poate fi văzut, în acelaşi timp, ca un pariu cu memoria, ca frescă socială, ca punte pe care circulă o suită de personaje pitoreşti, între planurile complementar-opuse: sat şi oraş, prezentul urban etern-cenuşiu şi trecutul nostalgic-rural. Satul este foarte bine prins, cu obiceiurile, oralitatea şi decăderea lui, în secvenţele cinematografice ale sărbătorii Crăciunului. Pe de altă parte, autorul reuşeşte să repună pe tapetul actualităţii , prin intermediul vocilor sale ironice sau disperate, România proletar-ceauşistă, cu sărăcia, limbajul de lemn, trădările, laşităţile şi umorul ei negru, tovărăşesc. Poate că ar mai trebui adâncite, totuşi, unele personaje, verificate unele episoade, şterse unele repetiţii. Dar acestea nu ajung să îi umbrească talentul autorului.

În final, Ionel ne oferă explicaţii suplimentare în privinţa scrierii acestei cărţi.

 La bună vedere.