(articol publicat în Învierea)
La orice început de post e firesc să ne gândim la nevoinţe. Şi nu de multe ori ni se pare că mare lucru facem ţinând un post. Chiar dacă deseori felul nostru de a-l înţelege, de a-l practica, seamănă cu un regim alimentar.
Până la urmă adevărata nevoinţă trebuie să fie ca şi rugăciunea. Şi anume neîntreruptă. Trebuie să fie atât de puternică încât să te schimbe ca om, să te ajute să îţi preţuieşti credinţa mai mult decât propria viaţă. Aşa cum au făcut-o sfinţii închisorilor. Habar nu avem ce a însemnat închisoarea comunistă! Scriem şi vorbim – aşa cum fac eu acum – dar nu avem cum să pătrundem toată suferinţa lor, toată umilinţa îndurată.
Însă aceste rânduri de mai sus sunt doar un excurs pentru a pune temelii subiectului pe care vreau să îl abordez şi pentru a-mi scuza îndrăzneala de a vorbi de părintele Daniil (Sandu Tudor): un jurnalist, însurat de trei ori, pleacă pe Athos spre a „demasca” păcatele monahilor. Se preface a fi un trăitor bătând ostentativ metanii pe la mănăstirile athonite. Se întorce după mult timp…mai mult decât ar fi crezut el însuşi, cu scăunelul, metanierul şi rugăciunea inimii. Este iniţiatorul – cu sprijinul părintelui Ioan (Kulâghin) cel străin – al mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Se călugăreşte, ia schima mare la Rarău, este arestat de comunişti (acuzat de piromanie!!!) şi moare în închisoare. Viaţa sa de până la călugărie a intrigat orice tip de discurs care ar pune în discuţie canonizarea lui. Deşi încă din 1928 scrie acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, acceptat de Biserică, iar mai târziu şi Acatistul Rugului Aprins.
Am schiţat rapid aceste aspecte cunoscute – cred – din viaţa părintelui Daniil Sandu Tudor pentru a muta discuţia în alt registru: este sfinţenia un şablon? E nevoie de o viaţă curată de la naştere pentru a ajunge la sfinţenie? Moartea pentru Hristos este sau nu suficientă pentru dobândirea sfinţeniei?
E o temă pe care hagiografii secolelor trecute s-au ferit să o abordeze. Aşa s-a ajuns ca viaţa Sfântului Teodor Studitul să îi fie atribuită Sfântului Maxim Mărturisitorul (Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004). Întotdeauna a existat o teamă la reacţia “poporului”. E un fapt care ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui să realizăm modul în care se minimalizează spovedania prin reacţii împotriva unor sfinţi ca Ştefan cel Mare, prin discutarea unor părinţi ca Daniil Sandu Tudor. Parcă nimeni nu se mai gândeşte la viaţa personală. Parcă toţi am fi Sfântul Ilie Tezviteanul. Ne permitem să ne supărăm pe canonizarea “păcătoşilor”, când păcatele proprii strigă în urma noastră. Credem în propria pocăinţă, dar nu în îndreptarea celorlalţi. Şi aşteptăm postul ca să ne începem comoda nevoinţă, ca să reluăm la infinit aceeaşi spovedanie de la un capăt la altul şi ca să ne uimim în continuare cum poate ajunge un desfrânat sfânt.
Mă gândesc uneori că judecata oamenilor e mai necruţătoare decât cea a lui Dumnezeu. Aruncăm cu atâta uşurinţă cu pietre în oameni despre a cărui suflet doar singur Dumnezeu cunoaşte.
Am spus întotdeauna, sfinţi ca Ştefan cel Mare îmi dau şi mie nădejde de mântuire. Părinţi ca Daniil Sandu Tudor ne arată că omul e azi un păcătos, mâine un mărturisitor. Şi aşa mă umplu de nădejde şi îmi iau aminte înainte de a judeca pe fratele de lângă mine. Pentru că şi sfinţenia e un dar, aşa ca mântuirea. Nu un şablon. Şablonul a fost propus de uniformizarea comunistă, de totalitarismele de orice tip, şi niciodată de Hristos care “primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia de Paşti). Creştinismul aduce libertatea, iar eliberarea de păcat vine odată cu iubirea. Nu avem cum să ajungem la postul bineplăcut lui Dumnezeu (Isaia 58) preocupaţi nu doar de urcuşul nostru propriu, dar şi de contestarea celorlalţi. A fi virtuos în casa ta fără a te întâlni în iubire cu cel de lângă tine presupune doar un exerciţiu de voinţă. Aşa am înţeles – târziu, e drept – cuvântul părintelui Rafail Noica: să te rogi, să posteşti, să te laşi de fumat, e cel mai primitiv pas în urcuşul duhovnicesc.
Să ţinem cont de faptul că cele 10 porunci, reduse de Hristos la două, au în vedere relaţionarea cu Dumnezeu şi cu aproapele şi nici într-un caz exerciţiul nostru ascetic, care fără relaţionare nu poate fi decât cel mai scurt drum spre mândrie.
