cu albe perle de plastic bătută. Nările bătrâne şi-au luat
viaţa pată cu pată, pe magul subţire al hârtiei, plat şi
limpede ca un deget de copil.
Scriu urât scriu urât- vajnică sunt de scriu atât de stângaci
şi buzele nu-mi ofilesc pe literele ei frumoase când numără
în marginea de foaie liniile.
Când înţeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează
peste vârfuri subţirile lor glasuri şi m-apuc în tivul lor să
pun ac în ac firul verde, căptuşeala care o să ţină toate
anotimpurile în învelişul brun al toamnei.
Poate fi în umbra mea- răzbate ploaia satul acesta,
trec micuţele păsările din copac în copac şi liniştea îngână
acoperişurile inundate. Când îmi ceri mâna, lumina ţi se
sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ţi adăposteşte
paşii, căruntului izvor ce-ţi curge înăutru.
Nicio minciună nu potriveşte mai bine adevărul- o dată în
cursul mic ce aduce începutul şi sfârşitul, se întind o dată
palmele reci către foc şi dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăişul ei.
O dată în cursul acesta mă prinde înţelepciunea în pieptul
tău, nu se mai numeşte nicio teamă care să-mi sape obrajii
– mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul şi
umflă peştii spunând că afară n-am fost niciodată suficient
de mici sau îndeajuns de mari să legăm punţile peste ele.
