De stropi mari m-am îndoit,
ploaia c-o să vină, depărtările c-or
să ştie unde aproapele îşi fereşte
praful de pene, şi-apoi atâtea aripi
să-ndrepte respiraţia acestui nor
ce scapă săgeţi. Nu mă-ntreb
din ce-i făcut , că oricum aflu, că
nu sunt singura, chiar de-n lume,
tot cerul se sprijină de pietre.
Şi totuşi nu-i vară, soarele-i doar
carpăn cu priviri galben-obosite, îşi
scrie striaţii de tun în călcăie
– nu-i cu albastrul cer să facă tulpini
lichide de floare, emanaţii verzi
risipite de trezirea lor la răsărit.
Cui mi-am pierdut somnul încât
anii-s din jumătăţi de zile?
cât viaţa unui fulger lovind asfaltul,
(întotdeauna au fost între părţile lui
culori ce n-au dat înapoi culori);
mie mi l-am pierdut, încât de teamă-s
zdrobită sub pleoape să nu-mi fie
privirea întâlnită cu pământul.
