pescăruşul să-l urmăresc cu plasa subţire?
Mă îndoiesc de sevele cu care creşteţi- palmele
se înclină sub apă, piciorul îşi ascunde urma,
nispul spulberat de peştele pus pe fugă la nodia
asta a omului.
800 de clipe au rămas să spele cerul de toamnă,
800 de clipe, cerul e otrăvit cu puşca, câmpia-i
trăznită de furtună.
De ce mi-e dor de şanţul vârfuit cu sticle, cutii
de carton, pantofi învechiţi şi piese de table?
De ce mi-e dor de nasul roşu cu care Paul mă
speria- de copii prindeam muştele, frunza subţire
de salcie, între degete şi buze; mâinile moi şi pline
de praf, în aceeaşi gură de peşteră cu mine şi
ţevi de fier- jocuri de-a elasticul- cântecul petrecut
în rapeluri.
Îmbrăţişaţi, nemuritori, prin pânza de umbră prin
pânza ei de lumină.
Gura-mi înconjoară toate cuvintele pe care
pieptul le ştie din început- şi mai mult, mă simt
în sânul lor cercul de foc, aripile de paiete , căluţul
îmbrăcat cu zale- sta alb şi drept, coloană de calcar.
Nu-mi fie dor! gura nu-mi sta goală în gustul
acestora- marea s-o ţin minte, pescărusul să-l prind
în visuri, urma cu leagănul trist, pe spate să-mi
curg părul, genele să mi le lipesc de nori, câmpul
să-l ţin în gustul meu, niciodată acelaşi loc pentr-o
pâlnie de lumină, un cârd în care să cad de sus;
niciodată acelaşi loc, 800 de clipe- niciuna la fel.
