sub „turnul de nuiele” pluteşte enigmatic „meduza”

Sub „ turnul de nuiele” pluteşte enigmatic „ meduza”

5 mai 2009. Le vine rândul la citit Dafinei David şi lui Arnold Schlachter. Se citeşte pe rând, fără grabă, după regula cavalerismului.

Eugen Bunaru observă că, deşi am asistat la două discursuri poetice diferite, ele se aseamănă prin aceea că ignoră, într-o anumită măsură, contextul poeziei tinere de azi. Dafina îşi continuă maniera de a-şi structura printr-un limbaj personal un microunivers, o lume în care devine maestru de ceremonii, remarcată, de altfel şi de Gh. Mocuţa. Toposul creat te câştigă, chiar dacă uneori îţi pare că nu ţi se dau instrumentele necesare pentru a-l înţelege – te mulţumeşti atunci cu eufonia, cu incantaţia versului care se rotunjeşte  pe pagină. Exprimări frumoase şi neaşteptate creează o atmosferă care pendulează între melancolie şi o stare de evanescenţă proustiană, declanşează un spaţiu al penumbrei, cu  deschideri miraculoase spre lumină. Este vorba despre o poezie provocatoare, despre o chinezărie textuală rafinată, care  mizează pe calofilie. În acelaşi timp, este o scriitură de limbaj şi trăire ermetică, care aminteşte de Barbu, cu rezonanţe sinestezice care ne aduc aminte de parfumul simbolist şi decadent al poeţilor damnaţi. Poate ar trebui să se mai lucreze, totuşi, asupra limpezimii textuale, căci sintaxa şi limbajul pot ajunge greoaie,  auto-suficiente autorului .

            Arnold, nou venit printre noi, deşi pare că se află într-o fază de formare a propriei tonalităţi, surprinde prin texte inteligente, pretenţioase, care se susţin mai ales ca ansamblu. Surprinde pentru că nu pare foarte clar dacă îşi propune doar un dialog rimat, parodic, intertextual, cu unele maniere poetice tradiţionale, chiar cu poezia populară sau se lasă doar furat de ele. Există unele forţări de limbaj, dar şi atracţia către sordid şi exprimări dure, ceea ce apropie poezia sa de contemporaneitate. Poemul „Meduza” aminteşte, vag, de I. Barbu. În final, criticul Eugen Bunaru îi felicită pe ambii autori.

            Mie poemele Dafinei mi s-au părut, pe de o parte, colecţii de imagini şi simboluri asamblate după dicteu automat şi, poate în aceeaşi măsură, lucrări abstracte, ermetice, care îşi asumă riscul de a fi degustate în principal de autor şi de cunoscători. În acest passe-partout au loc jocuri de sintaxă, intromisiuni de formule englezeşti, jocuri de sunete şi culori, exprimări frumoase sau mai puţin inspirate, care uneori deschid materia poemului, alteori o complică şi o înstrăinează.

            Poezia lui Arnold pare că transmite o nevoie de rigoare, de ordine textuală, care are succes, sau duce la forţări de limbaj, de unde impresia că autorul ar fi sechestrat de cuvintele sale. Este vorba despre o poezie de observaţie, a lucrurilor simple, adnotată cu ironie sau oboseală, de la care se urcă spre viziuni explicit abstracte, oarecum ermetice. Se parodiază poezia modernistă, au loc ruperi de ritm sau schimbări de registru neaşteptate, exprimări bune sau mai puţin controlate. Poate că s-ar impune, pe viitor, o eliberare a cuvintelor de sub tiparul formei fixe, poate că vorbele ar trebui să curgă în ritmul lor natural şi să-şi caute singure rima.

            Monica Stănilă remarcă faptul că există două discursuri diferite – cel al lui Arnold care descrie realul, cel al Dafinei, care trimite spre ireal. Universul Dafinei este articulat prin motivele culorii, luminii, prafului, muzicii, al cercului – fiecare poem, în parte, pare un cerc – o lume care trimite spre iconologie, ca orizont al luminii, între un sacru şi un profan. Există o mare uşurinţă a autorului de a se muta dintr-un spaţiu interior în altul, exterior, sunt realizate asocieri inedite şi imagini frumoase, deşi sintaxa pare grea şi unele expresii nu merg.

            În ceea ce priveşte poezia lui Arnold, Monica observă o unitate de ciclu, cu excepţia poemului „ roşia de ieri era dulce”, care face notă aparte. De data aceasta, imaginaţia pare că nu mai construieşte o lume, ci situaţii care se încheie printr-o concluzie. Fiecare text pare să aibă un al doilea plan. Sunt poeme contemporane prin tematică – erotice – prin care momentele mărunte devin esenţiale şi dau savoare lecturii. Există şi două texte”narcotice” în care dispar noţiunile de timp şi de proprietate. Sunt realizate imagini şi asocieri interesante, câteodată, însă, trebuie să-şi regândească poemele sau să evite genitivele alăturate.

            Livia Basista remarcă unele exprimări greşite la Arnold.

            Raul Bribete caracterizează poezia Dafinei drept un discurs voit elucubrant, care-i aminteşte de Sandburg. În concepţia sa, poemele lui Arnold mizează pe calambur şi îşi păstrează cu greu nota de la început până la sfârşit.

            Ariana Perhald apreciază jocurile de sens din textele Dafinei şi îi subliniază imaginile reuşite. Arnold pare să aibă într-adevăr ceva de spus şi poate fi trasată o comparaţie între poemele sale şi Tarkovski – „Călăuza”. Ariana pare că se regăseşte în genul acesta de scriitură, care propune nu numai încântarea în faţa lucrurilor mărunte, ci atinge şi psihologia.

            Veda Popovici, artist plastic, studentă la masteratul de Istoria artei, apreciază că între cei doi poeţi de astăzi există un contrast consistent, care îi relevă. Lucrările Dafinei  par foarte decorative, este vorba aici despre o fugă de sens, despre o evadare. În schimb, Arnold înaintează pe firul detaliului, iar în final poezia sa ajunge întreagă, un tot unitar. Poemele din acest grupaj sunt mici bucăţi artizanale, îndrăgite ca nişte obiecte, în care elementele  neologistice tind să zgârie puţin suprafaţa, bine lucrată, a limbajului. Imaginile sunt unice, provin din toate registrele senzoriale şi transmit, în acelaşi timp, un ceva misterios.

1.             Încheiem întâlnirea. Săptămâna viitoare vor citi poezie Ariana Perhald şi Livia Basista. Să auzim de bine.