Ţară, ţară, vrem o casă!

Văd acum, în Germania fiind, confortul psihic pe care îl au cei de aici când au o locuinţă cât mai bună. Am văzut oameni care se tem să spună în ce cartier locuiesc doar pentru că adresa respectivă ar putea sugera situaţia lor financiară.

Însă noi românii nu avem complexe de genul ăsta! Noi avem reclama de la Zaraza care ne dă dreptul să îi considerăm snobi pe cei care îşi găsesc „liniştea sufletească” doar în zonele centrale sau în cartierele miliardarilor. Noi numim astea „fiţe” şi dacă ne credem două procente mai inteligenţi decât ceilalţi, ne e ruşine să intrăm într-un local scump cu fotolii din piele.

Şi până la urmă avem dreptate să ne simţim perfect şapte într-o garsonieră, fiindcă noi românii suntem licenţiaţi – pe bune sau nu – şi e ruşinea statului că suntem în imposibilitatea de a plăti o chirie. Mai mult, lipsa unei locuinţe arată seriozitatea studiilor… fiindcă pe drumuri fiind sigur nu am avut bani să ne cumpărăm examenele.

Aşa că astăzi am să trimit statului o scrisoare:

„Dragă Statule,

Încă de la început vreau să îţi spun că până şi în declaraţia de iubire a unui bărbat cred mai mult decât în jurămintele tale. Deşi mare diferenţă nu se simte niciodată. Multe femei în ziua de azi aşteaptă de la bărbaţi ce tu nu ai putut să le oferi. Însă cu tine e mai greu de combinat fiin’că nu te interesează nici silicoanele, nici picioarele lungi.

Eu acuma am vrut să îţi scriu toate astea fiin’că eu îs femeie credincioasă şi vreau să îţi amintesc că există un Dumnezeu în cer, care – aşa cum zice lumea – nu te bate cu bâta, dar îţi dă să umbli cu ea. (Şi spun asta fiin’că eu deja umblu cu două!)

Dacă mă năşteam în Rusia făceam şi eu ca toată rusoaica trei copii şi acuma îmi dădea Putin apartament, dar aşa singura mea speranţă ar fi Becali, însă cum eu nu mă pot lăsa de fumat, diplomele mele în teologie nu ajung.

Totuşi să ştii că nu îmi pare rău că m-am născut în tine, deşi dacă te năşteai tu în mine, io tot cre’ că te avortam până la urmă! că doară şi tu o faci numa’ că aşa mai lent. Şi mai vreau să ştii că dacă io îţ’ scriu acu’ aşa oligofrenic e doar de spaimă că tu altfel nu înţelegi pen’că mulţi ţi-au mai scris şi tot degeaba.

Eu totuşi, ca o femeie proastă şi insistentă îţi spun că eu tot sper ca într-o bună zi să te întorci la/spre mine Şi aproape că ţi-aş cânta câteva manele la cotroceni ca să te induplec. O ştii p’aia „de ce mă minţi, de ce mă minţi”? Na, aia aş cânta-o prima.

Şi să ştii că eu am conştiinţă ca de aia mi-am dat demisia din învăţământ. Eu recunosc că sunt o proastă, că dacă eram deşteaptă aveam casă acuma şi nu mai stăteam la mila ta. Şi dacă am văzut că îs aşa de proastă am zis că hai să îmi dau eu demisia şi să mă apuc de scris că aşa am o scuză, că pe ăştia de scriu numa’ comuniştii i-or luat în seamă pe la Gherla şi Aiud. Că poate numa’ acolo or avut locuri.

Şi po’ să te superi şi să mă faci geloasă, da’ tot o să-ţi scot ochii că bine că ştii să lingi mâinile la Bruxel şi Niu Iorc, da’ pe mine nici nu mă bagi în seamă!

Cu neîmpăcată sărăcie de aici din garsoniera în care stăm ca zilele săptămânii în calendar…”

Rog pe cel dintâi, pe cel de al doilea şi pe fiecare în parte, care citeşte această scrisoare să:

1. Îmi spună să scot naibii textul până nu mă discreditez total.

2. Mă anunţe dacă are sau dacă ştie în Timişoara un apartament cu 2 camere pentru patru din cei şapte, până în 200 eu

3. Îmi spună că nu vrea taxe suplimentare

4. Şi să nu îşi bage picioarele în stat ca mine dacă are o casă, fiin’că statu’ ăsta îl ajută să mi-o închirieze mie şi să îmi ia pe chiria pe lună cât salariul meu

PS Vorbesc serios!