Cine sunt eu? Între pajisti, copiii mei
plâng, rochiţele lor au rămas mici şi
dau cu piatra în ei.
plâng, rochiţele lor au rămas mici şi
dau cu piatra în ei.
– Risipeşte-te, satan, între lumile astea
ce caută la intâmplare.
Cine sunt eu, din cine-mi paşte gândul
când stau alături de tine şi prisosesc
în răspunsuri?
Aceasta nu era întrebarea ta,
nu tu păşeai alb pe margine când golful
tăcut îşi lua din inălţime şi sângele tot mi
se strângea într-un ghem într-un colţ?
Ca şi cum m-ai fi putut ajuta cu ceva,
anume, stau mai albă, mai subţire,
mai pe urmă decât ai stat tu din început,
şi copiilor mei, mereu, carnea mea le-o
dau, toată, sub nasturii lor buni să nu
se mai sfârşească nimic din lume.
