Ultima seară la Variaș

De fiecare   dată când iese din Timişoara, pe Calea Aradului, Darko nu uită să o sune pe Mona. Lasă muzica încet şi îi repetă aceeaşi frază, ca la fiecare sfârşit de săptămână: ,,Uite, merg să mai văd de casă şi grădină, stai liniştită, îmi fac şi eu de lucru, vorbim duminică, te pup.’’

*
Drumul Timişoara-Variaş este întotdeauna obositor pentru Darko. I se pare că până la Variaş trebuie să străbaţi un tunel lung, cu pomi pe margine. Traseul ăsta îl face de când se ştie, de când îl aducea cu autobuzul la Timişoara bunica Duşiţa. Era un copil mărunţel şi timid, ca toţi copiii de la ţară, iar drumul cu autobuzul îl intimida şi mai tare. Aceiaşi copaci pe marginea şoselei, îi dădeau o stare de spaimă şi de somn, iar Darko adormea sprijinit pe umărul bunicii.
Acum, la 50 de ani, drumul nu-l mai adoarme. E ocazia de-a plănui totul ca la carte. Cu vocea lui Goran Bregovici şi cu geamurile deschise la maşină, Darko recapitulează în minte tot ce trebuie sa facă, înainte de sosirea lui Ami: în primul rând trebuie deschise geamurile în casă, trebuie luate din maşină alimentele şi baxul de bere. Apoi să o aştepte pe Ami cu nerăbdarea cu care îşi aşteaptă un copil mama. Niciodată n-a înţeles de ce când a fost tânăr n-a făcut tot ce face acum. De ce n-o fi petrecut el la douăzeci de ani sfârşiturile de săptămână cu Ami. Sau de ce o fi luat-o e Mona de nevastă, de ce nu a căutat ceva mai bun, poate o sârboaică de-a lui. Dă casetofonul la maxim, vocea lui Goran Bregovici trece prin geamurile deschise, o aud probabil toţi de pe şosea. E la intrarea în localitatea Gelu, mai un pic şi casele din Variaş o să-i sară înainte ca nişte sperietoare. Sătenii îi cunosc maşina şi îi fac disperaţi cu mâna semne de salut. Darko răspunde şi el, scoate mâna dreaptă pe geamul de la maşină şi o ridică sus, aşa cum ridici un premiu abia primit.

*
În casa asta n-a mai fost de săptămâna trecută. Oricum, se vede de la o poştă că nu locuieşte nimeni. Oricât de mult ai vrea să întreţii bine o casă nelocuită, nu se ştie de ce, dar tot părăsită arată. Darko observă că s-a luat vopseaua de pe poarta mare şi verde, ornată frumos cu romburi de un verde puţin mai deschis. Undeva sus, aproape de streaşină, scrie mare, dar cam şters: Lalici Branislav 1969.
La casa vecină se aude bătrânul Zoli, i-a văzut maşina şi-l strigă ca de obicei:
– Alooooooo, Darko, nici nu spui că ai venit pe acasă? Hei, Darko,
alo…măăă!
Darko nu răspunde, ştie că dacă vorbeşte cu vecinii, vor intra la bănuieli. Oricum, duminică, înainte de plecare, o să treacă pe la Zoli să-i lase vreo cincizeci de lei. Bătrânul ăsta trăieşte dintr-o pensie foarte mică, Darko se întreabă dacă o fi avut azi ce mânca, în timp ce intră grăbit în curte, să nu-l mai vadă şi alţii.
Un miros greu de naftalină care s-a întins ca un elastic din dulapuri până în coridor, îi îmbibă nasul şi gura. Darko se repede din cameră în cameră se deschidă ferestrele, îl ustură ochii şi gâtul din cauza aerului greu răspândit în toată casa.
Se aude în apropiere maşina lui Ami, o cunoaşte după zgomotul motorului, un Logan alb, puţin cam masiv pentru o femeie mică de statură şi mai ales tânără. Darko fuge s-o întâmpine şi o sărută vulgar pe gură. Disperarea sărutului îl face să se simtă bătrân şi fragil, un babalâc pe îl mai salvează doar puterea mâinilor cu care strânge trupul femeii.
– De ce nu m-ai sunat deloc? Dacă nu veneam şi te lăsam să mă aştepţi
degeaba? întreabă Ami puţin distrată.
– Oricum, toată viaţa-i o aşteptare, spune Darko, fără să înţeleagă rostul întrebării. Ei nu se sună aproape niciodată. Sfârşitul de săptămână e ceva stabilit demult, nu mai are nevoie de programări. Şi oricum, fata asta, îl iubeşte fără să-i ceară nimic în schimb. Nici măcar un telefon, nici măcar un bip înainte de culcare.

*
– Nici nu mi-ai spus că ai doi copii cu soţia ta. Să ştii că nu vreau nimic de la tine, n-o să-ţi cer să divorţezi, puteai să îmi spui totuşi câte ceva despre familia ta!
– Păi dacă tot eşti aşa curioasă, da, am doi copii, o nevastă, un loc de muncă foarte bun şi te mai am şi pe tine!
– Pe mine aşa, pe post de pipiţă, sare Ami, în timp ce desface o pungă mare de chipsuri cu aromă de paprika.
Darko ştie că în comparaţie cu soţia lui, Ami nu-i decât o umplutură. Orice i-ar spune acum, Ami nu pare să-l asculte, îşi roteşte ochii prin dormitorul familiei Lalici, ca o cameră de filmat.
– Auzi, cine-s ăștia doi? Şi Ami arată cu degetul spre tabloul de deasupra patului.
Darko n-a mai privit demult tabloul cu atenţie, aproape că făcea abstracţie de el. Iar acum, simte un junghi în tot corpul, senzaţia că toate organele i se umflă. Tabloul ăsta stă dintotdeauna pe acest perete. Bunicul Branislav şi bunica Duşiţa miri, sunt cele două imagini care au însoţit în copilărie somnul lui Darko, aşa ca nişte icoane. Bunica Duşiţa avea, chiar şi mireasă, aceeaşi ochi aspri, aproape de care Darko a crescut.
– Păăăăăăi, sunt bătrânii. Mireasa e bunica mea. Femeia asta a fost mâna de fier a familiei. Ea îi conducea pe toţi din umbră. Când nu-i convenea ceva, era de ajuns să se uite la tine şi încremeneai. În schimb mirele, bunicul meu, era un om moale, dar petrecăreţ, îi plăceau sărbătorile şi voia bună. În fiecare an, la rugă, el pregătea totul din timp. Plătea muzicanţi de la Timişoara să vină să cânte la noi acasă. Când auzea muzică, spărgea în draci paharele, cum se face la noi la sârbi. Uite, vezi curtea asta? Aici ţineam noi ruga şi veneau toate neamurile.
Darko se holbează pe fereastră, îi explică toate astea lui Ami şi parcă vede înaintea ochilor mesele lungi şi pline de bunătăţi, cu doboşi mari şi încărcaţi de cremă, platouri pline cu şniţele şi pulpe de pui, ,,ţâmpi’’ , cum le ziceau ei în casă.
Ami nu mai spune nimic, îl priveşte curioasă pe Darko. Cu gândul probabil la nevastă-sa, el desface o baterie de vin rece, înfige tirbuşonul în dopul de plută, cum ai înfige cuţitul într-un inamic, apoi îl răsuceşte şi scoate în sfârşit dopul afară.
– E pentru prima dată când vorbim despre altceva și nu despre noi, despre cum să facem să nu afle nimeni, despre cât de mult am aşteptat să ne vedem, observă Ami, în vreme ce Darko s-a tolănit în pat.
Dacă bătrâna din tablou ar trăi şi ar ştii că ea îi seduce nepotul de cincizeci de ani, căsătorit şi cu doi copii, ar mătura tot Variaşul cu ea, gândeşte Ami şi-i vine o aspră durere de cap, ca durerea aia după o noapte pierdută şi grea.
– Auzi, am uitat să-ţi spun, abia vorbeşte Darko din cauza relaxării. Ăştia o să mă pensioneze cât de curând. Am încercat eu s-o mai dreg, da’ nu cred să fi câştigat ceva. Ştii, unde-i lege nu-i tocmeală.
Ami lungeşte uşor colţul buzei, se vede că nu-i convine.
– Păi şi…ce-ai de gând? Să stai acasă? Nu prea te văd eu omul ăsta.
Cam aici îşi spune Ami că ar fi bine să se oprească din vorbit. Acum parcă i s-au limpezit creierii şi îşi dă seama cât este Darko de bătrân. Zâmbetul care era până acum larg, se reduce cu zgârcenie doar la o întindere a colţului buzelor. Nu ar vrea să-l facă pe Darko să se simtă prost, încearcă să îşi păstreze buna dispoziţie, dar degeaba, gura i se blochează, ca atunci când emoția te doboară şi nu mai poţi vorbi nimic. Asta e probabil ultima seară cu Darko, trebuie să scape cât mai curând din braţele lui, care o ţin week-end de week-end ca într-un cleşte. Un om de pensie e ca şi terminat, trebuie să stea acasă, să-şi plimbe câinele şi nepoţii. O să-i propună lui Darko să plece, că doar şi-aşa n-au fost nicăieri împreună. Să meargă cu maşina, habar n-are unde, dar să meargă, să plece din casa asta. Apoi, va fi uşor. Va coborî la ea în faţa casei şi nu-i va mai răspunde la telefon.

*
De mâine va trebui să nu se mai gândească la Darko, exact cum nu te mai gândești la un om care a murit acum mulți ani. Toată lumea i-a bătut apropoul că e prea bătrân pentru ea, că e însurat și-așa mai departe. Și asta tot din caza ei, care n-a fost în stare să se abțină și să nu aducă vorba despre Darko în fiecare zi. Toți au mirosit că e în limbă după el. Când îi pomenea numele, era ca și cum l-ar fi atins. Și ei nicodată nu i s-a părut un bărbat trecut. Ăștia de vârsta ei, nici nu-i ajung la degetul mic. Sunt slabi ca pacienții din spitalul unde lucrează ea, se taie când se bărbieresc și hainele stau pe ei ca pe gard. Pe deasupra nici nu-i interesează fetele ca ea. În schimb Darko, bărbat împlinit, nu se omoară prea mult să arate bine. Fața lui netedă, unsă cu creme scumpe și mirosul puternic de after shave îl face mai bărbat decât toți. Și asta e tinerețea lui Darko.
*
– Ce spui de-o ieşire, poate mai luăm o gură de aer! Nu mergem pe jos, dacă nu vrei, luăm maşina! Spune Ami şi ridică o sprânceană, ca vrăjitoarele din desenele animate.
-Oooooof, Ami, numa’ ce m-am pus în pat! Şi cum vrei să mergem împreună? Până-acum ne-am ferit ca nebunii şi azi vrei să ne expunem ca în vitrină? Ce-ai păţit?
Ami se uită la el cu teama că n-o să-l poată convinge, dar mai insistă.
-Păi ne blegim aici, hai să mergem, uite la drum lung, te relaxezi şi tu! Doar o plimbărică cu maşina.
Lui Dako nu-i convin insistenţele astea, dacă ar fi nevastă-sa, ar urla de două ori şi gata. Dar cu Ami nu poate face aşa.

*
El se tot gândeşte, nu-i mai răspunde nimic. Până acum i-a făcut toate voile, toate nazurile, doar pentru că este tânără şi frumoasă. Nu i-a refuzat nimic, dar să se ia să plece de nebuni cu maşina, i se pare dubios.
Ami se așează pe unul din saunele care stau roată pe lângă masă. Niciodată n-a mai stat aşa, ca un musafir. Darko își cam dă seama de schimbarea asta bruscă. ,,Pe cine vrea să prostească…sunt de zece ori mai hoţ ca tine feiţoooo! Vezi ce înseamnă să ai experienţă de viaţă? Uite, de-aia-i bine să fii bătrân!’’. Darko îşi spune asta în gând, cu toate că nu-i e frică de fetişcana de Ami, n-are curaj să-i spună în față. O lasă în pace, o să plece cu ea, o s-o lase acasă şi gata.
– Bine, hai să ne plimbăm cu maşina! Luăm Loganul tău și poți să rămâi direct acasă! spune în sfârşit Darko şi o măsoară pe Ami de sus până jos. De data asta, nu se mai holbează la ea cu poftă, se uită ca la un subaltern de care niciodată nu-ţi convine.
Ies amândoi pe uşă, în mersul lui Ami se vede graba, indiferenţa, Darko ştie că a fost ultima seară cu ea, dar nu ştie exact de ce. Și a fost și ultima seară la Variaș. Săptămâna viitoare va da casa în ziar și-o va vinde. Va dat tot. Și curtea cu ruga ei ! Și tablolul cu bunicii miri! Familia lui oricum nu suportă să vină la țară.
Uşa se închide cu un scârţâit greoi, apoi Darko închide, cheia abia se răsuceşte în broasca veche. Urcarea în maşină se face repede şi fără vorbe, de parcă ar fi o execuție sinistră. Afară s-a făcut destul de frig. Maşina demarează ca o femeie nervoasă, ei nu vorbesc nimic, în spate rămâne casa îmbibată în lumina becului de pe stâlp. Darko întoarce puţin capul şi citeşte deasupra de streaşină: Lalici Bratislav 1969.

Eliana Popeți

0 comments
0 likes
Prev post: Next post:

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *