În istoria celor 65 de ani de existenţă vie, activă, Cenaclul ,,Pavel Dan” şi-a dobândit, într-o primă fază, recunoașterea în spațiul literar românesc, ca și în cazul celorlalte, câteva, cenacluri importante studenţeşti care au făcut istorie literară (nu le voi aminti, sunt celebre), prin afirmarea (repet: în primă fază) unor tineri poeți de reală vocație, care, de altfel, în timp, au confirmat cu brio. Ei au constituit, metaforic vorbind, avangarda. Prozatorii de vocație, autentici, firește că au existat și, asemenea poeților, s-au impus ca scriitori de prim-plan (Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Lucian P. Petrescu, Gheorghe Secheșan, Marie-Jeanne Jutea Bădescu, Horia Dulvac, Florian Mihalcea, Dana Gheorghiu, iar mai apoi, Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Moni Stănilă (toţi aceştia afirmându-se mai întâi ca poeţi), Alexandru Colțan, Ciprian Baciu – sper să nu fi comis vreo omisiune…) și au contribuit din plin la reputația, la afirmarea temeinică, în circuitul literar național, a cenaclului, dar – și mă refer, aici, strict la anii ’80, ’90, începutul anilor 2000 – ei au constituit ceea ce, inspirat și – cred – cu obiectivitate de … istoric literar, Daniel Vighi a numit, (fără vreo conotație peiorativă!), ariergarda cenaclului (după ’90, a și apărut, în coordonarea lui, o revistă, mai apoi și o asociație, cu acest nume, Ariergarda, revista având, din păcate, o existență relativ scurtă).
Dar pentru ce acest recurs la memorie, la istoria (încă) recentă a cenaclului? Simplu: doar pentru a anunța, cu directă trimitere la ,,momentul” actual al Cenaclului ,,Pavel Dan”, numele unui nou și puternic prozator (venind dinspre cenaclu de SF Helion), dar cunoscut și apreciat îndeosebi ca poet (la fel de talentat): IONUȚ MANEA! Citiți și vă veți conving!
EUGEN BUNARU (coordonator Cenaclul Pavel Dan)
Pentru câţiva români, iubitori de poezie, există o satisfacţie în ceea ce îl privește pe Ionuţ Manea, faptul că este și un bun poet, preţuit de multe publicaţii românești de cultură. Volumul semnat de Ionuţ Manea pare a fi o carte formată din tablouri/secvenţe, care se înlănţuie, fără ca să apară denivelări. Autorul este maestrul păpușar, în mâinile căruia „sforile” se trag simplu și exact, iar publicul cititor, care a umplut sala de spectacol, se ridică în picioare, aplaudând. Volumul „Confesiunile maestrului păpușar” îi asigură lui Ionuţ Manea certificatul de prozator autentic.
Cornel Secu( redactor șef – Helion)
„Pe Ionuț Manea l-am descoperit grație prozelor sale scurte publicate la rubrica „Flash fiction stories” de pe platforma Literomania: un tânăr prozator extrem de talentat, cu un univers personal bine conturat, erotic și cinic à la Sade, suprarealist și mecanomorf, cu mii de fire ale poveștilor manevrate cu abilitate de misteriosul „păpușar” prezent și în titlul volumului său de debut. Un univers uman tratat într-o manieră necruțătoare și fascinantă în același timp, care anunță un scriitor aparte, cu o voce puternică.”
(Adina Dinițoiu, critic literar, editor Literomania)
Fetiţa cu picioare de sticlă
John se întorsese târziu de la agenţie. Căsuţa de optzeci şi cinci de metri pătraţi era întoarsă pe dos. John şi-a aprins o ţigară, schimbând canalele de ştiri. Patricia nu dăduse niciun semn. Plecase fără să-şi ia rămas-bun. John nu mai putea fi surprins de nimic. Ar fi făcut orice, numai să treacă timpul, să nu-şi lase gândurile hai-hui.
Îşi aminti, fără să ştie de ce, cum o întâlnise pe Patricia. Pe hol, la facultate, era îmbrăcată într-o rochiţă albă, avea picioa-rele atât de subţiri încât părea o balerină de sticlă, avea părul strâns, ochii mari, blânzi, vorbea cu Tom C., vedeta facultăţii. Sosise din Middleland, unde avea taică-său o fermă. Era o fată frumoasă şi el se-ndrăgostise pe loc. Ştia că trebuie să acţio-neze repede. O invitase la un film, Pisicile negre, un film prost, ce voia să-l imite pe Hitchcock. Tremura. Genunchiul ei era mai mic decât palma sa imensă. În maşină avusese probleme cu sărutul. Dădea dovadă de stângăcie, şi aşa era, Patricia nu avusese cine ştie ce iubiţi prin Middleland. În mijlocul pustie-tăţii, pe drum, oprise maşina la umbra unui pin. Reuşise cu chiu, cu vai să o dezbrace de rochiţă, aceeaşi cu care o văzuse pentru prima oară. Îi trăsese chiloţelul şi, cu o îndemânare pe care numai el o ştia, o penetrase; Patricia era calmă, lăsând trupul moale pradă gravitaţiei, căutând cele mai bune poziţii pentru cele mai bune senzaţii.
La început au fost nedespărţiţi, formau un cuplu, un cuplu cu beneficii sexuale, în primul rând, până când John s-a plicti-sit. După cinci luni încărcate de sex, au luat o pauză. Dar nu a durat mult şi într-o seară, după ore, a chemat-o la el şi au lu-at-o de la capăt. Aşa s-a născut Alice, fiica lor.
Se aşeză pe fotoliul de piele cu ochii pironiţi în tavan. Dacă ar fi putut, nu s-ar fi oprit din fumat, până când, strat cu strat, pereţii ar fi devenit negri de fum, iar casa s-ar fi transformat treptat într-o cavernă.
Camera rămăsese neatinsă. Dulapul alb cu iepuraşi roz, păstra un farmec aparte. John plimba degetele pe conturul său ca şi cum ar fi mângâiat pe cineva. Deschise primul sertar şi scoase un caiet gros, cu coperţi de vinil. Îl deschise la în-tâmplare:
Azi a fost atât de cald încât am crezut că o să ne topim cu toţii. Aş fi rămas să stau până târziu, dar tata m-a chemat la masă. Iar după masa de seară nicio vorbă despre ieşit. Corbul este mai bătrân decât noi toţi la un loc, îmi povesteşte multe lucruri interesante. Mi-a mărturisit că oamenii sunt inferiori animalelor, pentru că vorbesc mult. Are grijă de mine, azi mi-a cumpărat un Winnie de Pooh. Şi tata are grijă de mine. Oame-nii mari au grijă de cei mici. Când am să mă fac mare, am să-mi cumpăr un Cadillac Eldorado decapotabil şi am să ascult Beach Boys.
Marea albastră e plină de stele din nou. Corbul nu a venit; probabil pentru că a fost prea cald. E ciudat şi corbul ăsta, e mofturos şi când i se năzare ceva, se supără şi nu vine câteva zile. Semănăm. Mi-a zis că oamenii mari, de fapt, se prefac. Dar asta nu e neapărat un lucru rău, pentru că din frustrări se nasc uneori chestii mişto. Eu nu cred că am frustrări, sunt încă prea mică. Şi eu mă enervez câteodată pe Molly, când intră în came-ră neanunţată şi lasă păr. Dar de frustrări nu poate fi vorba.
Tata a venit târziu azi. E atât de obosit! Nu înţeleg de ce lu-crează până la ora asta. Mama nu lucrează şi e fericită.
Am văzut-o pe mama plângând în baie. Părea atât de ră-văşită. Şi mai ales, aşa din senin. Păsărelele de la geamul meu au cântat atât de frumos, întreaga seară. Corbul s-a apropiat,
dar nu a îndrăznit să intre în cameră. Se simte stânjenit de celelalte păsări şi nu înţeleg de ce. Tati a stat azi acasă şi mi-a citit dintr-o carte cu povestiri. Ce poate fi mai frumos pe lume decât o poveste. O viaţă în câteva rânduri. Atâta, poate, că nu prea mă lasă să ies afară, nu ştiu de ce. Mă ţin, practic, tot tim-pul zilei închisă. Tata mi-a zis că fetele, pentru a fi ferite de rău, aşa au fost crescute de secole. Ca şi prinţesele din poveşti. Închi-se în turn până vine un făt-frumos să le salveze. Dar la mine nu vin alţi copii şi nu cred că vreun făt-frumos va afla vreodată de existenţa mea. Pe cine să intereseze o slăbănoagă cu părul blond, picioare strâmbe şi gura mare? Aşa îmi zice mama că am gura mare ca şi bunica. Când sunt foarte tristă, Corbul vine negreşit. Mă încurajează. Îmi spune că cel mai important lucru în viaţă este să râzi. În picioare rămân doar cei cu principii maleabile, capabili să se repoziţioneze. Tot ce înseamnă mediu, mediocru, aşa şi aşa, între va dispărea, rămânând extremele. Pentru mine toţi oamenii sunt la fel. Buni sau răi, rămân ace-iaşi oameni. Nu-i diferenţiază decât costumul.
S-a întâmplat ceva bizar. Tata lipseşte din ce în ce mai des. Mama aleargă nervoasă prin casă, trânteşte uşile. M-am as-cuns în dulap. A intrat în cameră cu băiatul ce ne curăţă pisci-na. S-au aşezat comozi pe pat şi s-au îmbrăţişat. Am plâns şi am simţit că se desprinde ceva din mine.
Am stat de vorbă mult, trecuse de miezul nopţii. E dificil să iei o decizie în asemenea situaţie. Corbul mă îndeamnă să nu zic nimic, să uit cele întâmplate, pentru că aşa este cel mai bine. Dar când rămân singură, imaginile cu mama în braţele altuia îmi zguduie corpul, ca şi cum aş avea ascuns un picamăr în piept. Ştiu că dacă vorbesc cu tata am să fac multă lume să sufere. Nu ştiu dacă am să rezist să nu-i spun. Azi m-am rugat la Dumnezeu, deşi Corbul îmi spune mereu că e în zadar, pentru că Dumnezeu, ca televiziunea, este născocirea omului.
În ultima vreme, mă dor picioarele. Cresc, mi-a mărturisit Corbul. Dar eu nu mă simt în largul meu. Toţi se poartă ciudat. Azi m-au dus la doctor. Spitalul din oraş este complet alb, asis-tentele îmi vorbesc frumos. Doctorul are o barbă uriaşă. M-a lăsat să-i mângâi barba. I-am spus tatei când am ieşit că m-am îndrăgostit de domnul doctor. Este cam gras, ce-i drept, dar pare un om cumsecade. Tata a râs tot drumul în maşină şi m-a mângâiat pe creştet cum fac părinţii ce-şi iubesc nespus de mult copiii. Acasă m-a aşteptat o surpriză. L-am primit pe Tom. Un hamster pe care l-am iubit enorm.
Corbul venea târziu când toţi ceilalţi dormeau. Tom îl ve-dea şi el, dar nu zicea nimic. Îl privea cu ochii săi mici, speriaţi. Corbul mi-a spus că eu sunt aleasa. Voi pleca cu el departe, pe alte meleaguri, pentru că este nevoie de mine. Şi cum să-mi părăsesc părinţii, l-am întrebat mirată? Mi-a răspuns: Părinţii, la un moment dat, trebuie să renunţe la copii. Faptul că se ataşează este numai vina lor. Părinţii sunt egoişti.
Azi am ieşit în parc cu tata. Ceilalţi copii aleargă, eu nu am voie. Într-adevăr, nici nu am chef şi, pe deasupra, mă dor oase-le. Tata are ochii înceţoşaţi. De sus cad frunze maronii, copacii se unesc în văzduh. Dacă privesc cerul mai mult timp, ameţesc. M-au dus din nou la spital unde oamenii sunt extrem de drăguţi, cu excepţia femeii de serviciu. Ea nu-mi zâmbeşte, lasă capul în jos şi spală podelele abătută. Stau singură în cameră. Se pare că nu mă duc acasă în curând. Oasele se rup în mine, aşa simt. Aseară când mă prefăceam că dorm, am auzit o asistentă spu-nând: fetiţa cu oasele de sticlă. L-am întrebat noaptea pe Corb ce înseamnă. Mi-a zis că bazaconii inventate de oameni. El a făcut toate pregătirile necesare, în cel mai scurt timp posibil urmează să plec definitiv. Nu am putut să dorm. M-am gândit să scriu o scrisoare de rămas-bun celor dragi. Dar nu are sens. Oricum nu m-ar fi înţeles nimeni. Corbul mi-a mărturisit că părinţii mei vor mai avea şi alţi copii, deci, în cele din urmă, vor
fi fericiţi. Acum, cu bagajele gata făcute, viaţa de pe pământ mi se pare un banc. Oamenii au un mod ciudat de a se complica.
Corbul mi-a zis că suferinţa este cel mai bun învăţător.
Îmi pare rău că picioarele mele de sticlă nu mă mai ţin. Sunt ca un pahar uitat în vitrină de care toţi se feresc fiindcă a fost lipit de curând.
Şezlongul fusese răsturnat de vânt. Mare lucru. Omul se sperie uşor şi, pe bune, John şi-ar fi dorit să o mai vadă pe Alice măcar o singură dată. Putea fi orice: Vântul, spiritul lui Alice…
Pe geam, se lumina uneori cerul; copacii se-ndoiau, iar John era convins că totul are legătură cu moartea fiicei sale.
