Pe 12 ianuarie, anul acesta, pe pagina lui de facebook, tânărul (da, încă tânărul…) și prestigiosul critic literar, Mihai Iovănel, semnala debuturile poetice (semnificative) ale anului literar 2020, menționând printre ele și volumul postum al Marianei Gunță, Pasta neagră a pixului, dispărută, tragic și prematur, la nici 26 de ani împliniți. Mențiunea respectivă, ca și în cazul celorlate debuturi poetice amintite, a fost însoțită de o fotografie a cărții (I-a copertă) și de 4 poeme selectate de Mihai Iovănel. Au existat, atunci, ca reacții ,,la cald”, numeroase like-uri, dar și câteva comentarii, dintre care am reținut și publicat, parțial, in illo tempore, pe blogul cenaclului, rândurile, nu doar …empatice, ci și pertinente, anticipative, semnate de reputatul scriitor (și matematician) Bogdan Suceavă. Le reproduc tocmai pentru adevărul și sensibilitatea receptării: ,,Îmi pare rău când aflu istoria cuiva de cert talent care a plecat mult prea devreme… Mare păcat.” Și mai departe: ,,N-am citit cartea în întregime, dar fragmentele selectate sunt suficiente ca să simțim că merită lectura.” Sper că domnul Bogdan Suceavă va fi reușit, între timp, să fi procurat și să fi citit cartea regretatei poete. Din ceea ce am înțeles, Editura Brumar a difuzat-o prin intermediul librăriilor Cărturești și al librăriei timișorene La două bufnițe. Aș mai aminti că acest debut postum a mai fost menționat, pe blogul personal, și de poetul Claudiu Komartin într-un bilanț al debuturilor poetice din anul 2020 și, recent, într-un amplu articol, Poezia în 2020, publicat în revista VATRA nr. 1-2 – 2021. În ce privește receptarea propriu-zisă a cărții, din nefericire și în mod nedrept (îmi asum total această percepție), ea s-a rezumat doar la aceste două ecouri/menționări și, desigur, ceea ce era absolut firesc, la cele câteva rememorări, ale unor membri și foști membri, ai cenaclului, sub forma unor evocări și videouri pe care Cenaclul ,,Pavel Dan” le-a postat pe blogul său în momentele și împrejurările nefericite respective.
Mai mult sau mai multe nu voi avea de adăugat, aici și acum, decât să-mi exprim, totuși, deopotrivă o anume dezamăgire, dar și speranța că timpul nu s-a oprit, nu se va opri la acest prezent surd și mut al postumității Marianei Gunță care, întâmplător sau nu, coincide cu trecerea a mai bine de un an de la plecarea ei și cu apropierea, în luna mai, a zilei sale de naștere.
Un prim semn ,,primăvătratic” îl dă, iată, mai jos, colegul ei de cenaclu și generație, talentatul poet, aflat în pragul propriului său debut editorial, Alexandru Higyed.
Rămânem în așteptare…
EUGEN BUNARU
Mariana Gunță sau ,,într-o lume alternativă”
Au fost doi poeți care în 2020 nu au reușit să își vadă textele făcându-și drum spre publicul larg: Toate zborurile au fost anulate, de Adrian Diniș, volum apărut la Casa de Editură Max Blecher, și, un debut apărut în circumstanțe pe care nimeni nu și le-ar fi dorit, Pasta neagră a pixului, de Mariana Gunță, volum apărut la editura Brumar din Timișoara cu prefața și sub îngrijirea lui Eugen Bunaru, îndrumătorul Cenaclului ,,Pavel Dan”.
Îmi voi îndrepta atenția spre cel din urmă, debutul postum promițător al Marianei care reușește să contureze o voce poetică autentică, matură și în același timp, tragică. Mariana Gunță s-a născut la 25 mai, 1994 și s-a stins din viață la începutul anului trecut pe 26 februarie. A absolvit Liceul „Vlad Țepeș” din Timișoara, iar mai apoi a urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Membră a Cenaclului „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara începând din clasa a XI-a de liceu, a publicat poezii în revistele: Forum studențesc, Orizont, Vatra și Arca; precum și în antologiile: Rocada, 2012, Cuprins sau Un fel de Imperiu (antologie de poezie a Celacului „Pavel Dan”, editura Brumar, 2013 și 2014), la negru (antologie a Taberei de Creație a Tinerilor Scriitori de la Săvârșin, editura Mirador 2015), Sexul frumos, Editura Brumar, 2015; Peisaj în devenire – O panoramă a poeziei din Banat (Editura Brumar, 2017); THE RIVETER – Writing Romanian From Timișoara/ Romania, September 2020.
Ar fi multe de spus, multe de dezbătut, și încă ar mai rămâne loc de mai bine, însă, selecția realizată de Eugen Bunaru pare să redea reminescențele unei firi sensibile care privește lumea dintr-un exterior abisal, un limb în care se autoexilează, cum putem vedea în poemul I’ll find a way: „aici sunt,//cu ochelarii de soare//și draperia trasă. Pe ușă intră oameni.”// Se pot observa mici fragemte care exprimă o atitudine duală față de umanitate, un contrast între repingere și respect: „lumea mi se prelinge în palme,// urâtă, monotonă,// cu sprâncenele până în gură//”, doar ca mai apoi ei [i.e., lumea], să fie „un fel de propulsori//pentru mine, //care insuflă noțiuni. nimic nu este// nimic mai mult”.// Tot aici, un soi de apartenență forțată, o nevoie de apartenență. Deși vocea pare să se situeze într–o lume alternativă, izolată, unde puritatea pare să fie doar o iluzie, ea își concentrează reflexele într-un spațiu oniric degradant și supus unui nihilism: „amestec pânze de păianjen cu miros de cafea,//mă rotesc încontinuu într-o roată înghețată,//lipită de căldura de ieri.// suntem placente vinete//și ne scurgem în canalizare.//avem dreptul să ne atingem//și să rămânem traumatizați.”// Deci, ne aflăm în fața unei poete, unei poezii ale cărei magini se derulează lent, într-un stil observațional foarte bine închegat, adesea îndreptat spre un trecut: „o să-mi imaginez că sunt la sat, în livadă, am 8 ani, e toamnă… (încă 4// luni și scriu prima mea poezie)”; un stil anticipativ, un discurs a lui dacă „dacă la noapte va ploua”, „dacă privești atent”; stiluri care uneori sunt legate de o stare de somnolență profundă care o poartă prin acest limb, precum Virgiliu îl îndruma pe Dante prin Infern. Infernul Marianei ni se prezintă sub forma orașului, un loc în care oamenii se plimbă liniștiți, în timp ce ea e blocată în castelul central al unei nave.
Cum am spus, e mult potențial în textele Marianei, direcții pe care le-ar fi putut explora și exploata mult mai în detaliu. Pasta neagră a pixului reușește, prin diversitatea vocilor, să expună acest potențial și să reproducă personalitatea unei poete deja ajunsă la o scriitură care denotă maturitate.
Alexandru Higyed
